Emil Cioran:

Scrisoare catre Elena-Maria-Viorica Vulcanescu

[…] Cu cat ma gandesc mai mult la tatal dumitale, cu atat imi apare ca si el era o exceptie ametitoare, ca tot asa si el trebuie sa fi inlaturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate sa para nebunie sa afirmi despre un spirit cu adevarat universal ca nu gustase din fructul blestemat. Totusi, asa trebuie sa fie – caci stiinta lui prodigioasa era imbinata cu o asa de mare curatie, incat n-am intalnit niciodata una asemanatoare. Pacatul stramosesc, vadit in noi toti, nu se arata in el, in el care era atat de bine iesit dintr-o icoana. De-ar fi vorbit despre finante sau despre teologie, din el izvorau o putere si o lumina pe care nu-mi este data sa le pot defini. Nu vreau sa fac din tatal dumitale un sfant, dar era, intr-un fel. Gandeste-te ca el, inconjurat de autori, nu a nazuit niciodata sa fie unul, ca vointa de a avea un nume ii parea de neconceput, ca in nici o clipa nu a fost ademenit de glorie, aceasta ispita a omului cazut si care roade pe toti muritorii, afara de cativa izolati care au regasit nevinovatia la extremitatile spiritului. Nu cred ca va fi fost vreodata nici macar de departe atins de ideea nesanatoasa de a fi un „neinteles”. Nu ravnea la nimeni si nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii insesi de a se pune in valoare, el nu se straduia sa fie – era. Intr-o zi cand, intr-un acces de furie impotriva a ceea ce numeam eu pe atunci „neantul nostru natal’, ii spuneam ca noi nu fusesem in stare sa dam lumii nici macar un sfant, imi raspunse cu blandetea lui obisnuita care, de data aceea, lasa sa strabata o oarecare vehementa:

Ar fi trebuit sa vezi pe baba pe care am cunoscut-o intr-un sat indepartat, ai carei genunchi lasasera urma in pamantul colibei ei, de atatea matanii ce facuse. Adevarata sfintenie n-are nevoie sa se arate si sa fie recunoscuta.

Continuă lectura →