Arhive pe etichete: Mircea Vulcănescu

Revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr!

Publicat la de

mircea-vulcanescu-1Mircea Vulcănescu susține, în fața completului de judecată înmărmurit, timp de patru ore (inițial, timpul acordat fusese de doar o oră), o apărare în care nu doar că demontează acuzațiile de complicitate la efortul de război nazist, de militantism pentru hitlerism, crime de război și distrugerea economică a țării, dar demonstrează că realitatea a fost chiar opusă (vezi ULTIMUL CUVANT rostit in apararea sa de Mircea M. Vulcanescu si Lectia de logica oferita judecatorilor, in procesul lui Mircea M. Vulcanescu). Ca orice om care crede în puterea adevărului, Mircea Vulcănescu a sperat că pledoaria lui îl va salva. Nu astfel au decurs lucrurile. Încheierea cuvântului de apărare este impresionantă:

Onorata Curte mă va judeca după cum va crede de cuviinţă şi, după cum va putea, mă va achita sau mă va condamna, ca autor principal, complice, cu sau fără circumstanţe atenuante, la ani de temniţă grea… Nu pentru asta mă plâng! Sunt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca şi datoria ostăşească, te obligă să ţi le asumi… O ştiu şi repet, nu pentru asta mă plâng! Un lucru însă am dreptul să pretind Onoratei Curţi: ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr! Adevărul acesta, Onorată Curte, mă trudesc, însă, zadarnic să-l cuprind, încercând să înfrunt, unul după altul, fiecare dintre capetele de acuzare. Căci nu eu am permis şi nici n-am ajutat în vreun fel unei armate străine să intre pe teritoriul ţării noastre; şi nici nu am hotărât eu în vreun fel declararea sau continuarea războiului şi nici n-am participat la luarea acestei hotărâri, pe care o poartă pe umeri mareşalul Antonescu… Dar eu cred în Adevăr şi ştiu că nu e putere în lume mai mare decât Adevărul! Să vă ajute Dumnezeu, domnilor judecători, să fiţi nu judecători drepţi, ci judecători adevăraţi! Am zis!

Surse: http://ziarullumina.ro/un-filosof-martir-56412.html

Ultimul cuvant – Mircea Vulcanescu,  Editura Humanitas 1992

Creștinul în lumea modernă – răul veacului și criza bisericii – Mircea Vulcănescu, Editura Cuvântul Ortodox, 2013

Lectia de logica

Publicat la de

Mircea Vulcanescu_04080806Incadrarea generala in art. 2, alin. a din Legea nr. 312/1945

Este o greseala sa se creada ca vorbele pot suporta orice. Ca intelesul lor se poate intinde in toate sensurile, fara ca lucrul sa aiba consecinte!

O spune un om care – prin indeletnicirile lui profesionale de logician – a fost adus, cand nu era inca invinuit de crima, ba inca si dupa aceea, sa exercite un fel de politie a intelesului cuvintelor folosite de contemporanii sai.

Este o eroare, care se poate strecura in minte cuiva, cand priveste lucrurile intr-o perspectiva ingusta: hic et nunc, dar care se risipeste de indata ce ne gandim la consecintele vorbelor pe care le rostim. Pentru ca intelesurile cuvintelor reprezinta hotare pe care mintea le pune intre lucruri, tocmai pentru a nu se rataci in judecata si actiunea ei, trecand, in chip nelegitim, de la un lucru la altul.

Aceste reflectiuni mi le trezeste felul in care Onoratul Parchet General rastalmaceste textul clar al articolelor Legii nr. 312.

In cartea chineza a randuielilor si ceremoniilor: Li-Ki- una din cele cinci carti care alcatuiesc tezaurul literaturii clasice chineze – sta scris ca un tanar print, de curand urcat pe tronul parintilor sai, din Principatul Lu, s-a dus sa intrebe pe inteleptul Kong Fuzi (vestitul Confucius al iezuitilor): „Care este prima indatorire a unui stapanitor de curand urcat pe Scaun?”.

Inteleptul i-a raspuns:

„Sa pazeasca dreapta acceptiune a termenilor, si acolo unde, de pe urma vitregiei imprejurarilor, aceasta justa acceptiune a termenilor s-a tulburat, sa o indrepte!”

Si cronicarul acestui principat chinezesc povesteste, mai departe, cum un inaintas al printului in chestiune ar fi gresit odata, cu prilejul savarsirii unui act impus de ceremonial, cu mai nimic, intelesul cuvantului „Li”- care pe chinezeste inseamna „lege”, „norma”. Si el adauga ca, dupa 259 de ani, tot crescand pe nesimtite, din print in print, greseala a ajuns atat de lata, incat nedreptatea a luat locul dreptatii in faptele stapanirii si stranepotii printului vinovat de ea si-au pierdut Tronul.

Continuă lectura →

O pereche de manusi

Publicat la de

vulcanescu-biserica-41Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Motaș, bolnav de mâini, cu mâinile reci şi degerate iarna. Suferea de o gravă insuficienţă circulatorie. Omul nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea, sau nu avea în plus, să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze lui Motaş, din lâna ciorapilor lui, o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Exista o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi, făcând raţionamentul invers, să înţeleagă cum se împletesc ele. E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit beţe de chibrite şi tot felul de înnodături. Şi pe măsură ce desfăcea un nod, îl refăcea invers, pe chibrite, împletindu-l. Tricotatul s-a făcut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu ştiu cât. Ştiu însă că de sărbătorile acelui Crăciun, Mircea Vulcănescu i-a putut dărui deţinutului bolnav de mâini o pereche de mănuşi, tricotate de el, cu beţe de chibrite!
[Ștefan J. Fay – Mărturie pentru un om]

[In poza este Mircea Vulcanescu, in biserica, participand la un botez]

„Avea ceva de Noe in el”

Publicat la de

Constantin Noica:

Amintiri despre Mircea Vulcanescu

thumb_446_x_0_5090-98209-vulcanescuintinerete2[…] Era inima si temeiul in grupul ce-si spunea „generatia tanara”, desi se manifesta in public cel mai putin. Daca Mircea Eliade era socotit „seful” generatiei (dinainte de abdicarea ei de la pura cultura si pierderea in dezbinare politica), Mircea Vulcanescu era cel care o legitima in adanc, asa cum a facut-o in conferinta despre generatia tanara, tinuta ca purtator de cuvant al ei impreuna cu Mihail Manoilescu, omul politic matur si doritor poate s-o anexeze politic. Cand, putin dupa aceea, Paul Morand [1] a vizitat Bucurestii, despre care a si scris o carte, tanarul care avea sa-i faca o impresie deosebita, cum o scrie in cartea sa, era tocmai el. Cu totii l-am fi ales pe el sa ne reprezinte nu numai in fata generatiilor vechi sau a strainilor, dar si in fata oricarei instante si a Marelui Strain. Gandindu-ma ca l-as alege pe Goethe sa ne reprezinte, ca un Noe al timpurilor mai noi, inaintea bunului Dumnezeu, avea sa-mi treaca prin minte si chipul lui Mircea Vulcanescu. Avea ceva de Noe in el. Ar fi stiut sa umple cum trebuie o arca. […]

Continuă lectura →

„Dar din dar se face raiul”

Publicat la de

(Extras dintr-o scrisoare a lui Mircea Vulcanescu pentru Jeni Axente, text inedit din Arhiva fam. Vulcanescu)

Din Paris, in zilele dintai ale lui Maiu 1926

“… Incep prin a-ti raspunde: ai dreptate. Dreptate in ceea ce priveste lipsa de timp. Dar iarasi nu o spun ca o scuza ci numai pentru a constata ca viata de azi e asa facuta incat suntem robi (in sensul adevarat al vorbei) specialitatilor noastre. Fac eu insumi (de cand sunt la Paris) experienta. Imi dau seama si cat e de ucigatoare robia asta pentru suflet. E curios, crestinismul de la inceput a fost pentru mine o chemare adresata sufletului intreg contra specializarii. Vezi cele ce am scris odata in aspiratia catre crestinism si intelesul ei actual, concis, despre viata integrala. (De atunci am evoluat mult, mult de tot!).

Ce e mai ciudat in robia asta, e ca avem de-a face cu o robie benevola, chiar dorita pe care, de obicei, o numim vocatie. Intelepciunea trece in toate astea pe langa suflet. Devenim enciclopedii ambulante. Iar intelepciunea nu incape in Enciclopedie… Ce pacat!

Zici ca aceasta lipsa de timp de care-mi scrii nu e aceia de care ti-am vorbit eu. Ba… e tocmai cea de care am vorbit. si vorbesc din experienta. Probabil ca am intrebuintat termeni straini de dta. La intrebarea trei sute nu stiu cat din chestionarul anexat programului de organizare a vietii universitare intocmit de seminarul de sociologie (…), in 1923, sub conducerea Prof. Gusti, care suna: de ce lipsuri te-ai intalnit mai des? Eu am raspuns: lipsa de timp. Iar la intrebarea ce propuneri ai avea de facut pentru a remedia aceasta am scris cu ironie: ziua de 26 de ore. (…)

In ceea ce priveste spontaneitatea, cu rezervele facute in ultima mea scrisoare sunt de parerea dtale. Crestinismul nu e un drum cu stalpi pe care scrie, cum bine spune Sergiu, ”la stanga”, ”la dreapta”. El se impaca cu libertatea launtrica. Dar aici e diferenta pe care o face Sf. Pavel intre Lege si har. Sf. Augustin zicea: Iubeste pe Dumnezeu si… fa ce vrei. Dar accentul trebuie pus pe prima propozitie. Fa ce vrei, da. Dar cand ai ajuns sa iubesti pe Dumnezeu nu mai poti sa vrei unele lucruri. Ceea ce se realizeaza aici e impacarea perfecta a faptelor omului cu gandul lui, trairea in deplina armonie sufleteasca fara violentarea sufletului propriu. Dar asta nu sta in puterea omului fara harul lui Dumnezeu si Ajutorul Lui.

Continuă lectura →