Emil Cioran:

Scrisoare catre Elena-Maria-Viorica Vulcanescu

[…] Cu cat ma gandesc mai mult la tatal dumitale, cu atat imi apare ca si el era o exceptie ametitoare, ca tot asa si el trebuie sa fi inlaturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate sa para nebunie sa afirmi despre un spirit cu adevarat universal ca nu gustase din fructul blestemat. Totusi, asa trebuie sa fie – caci stiinta lui prodigioasa era imbinata cu o asa de mare curatie, incat n-am intalnit niciodata una asemanatoare. Pacatul stramosesc, vadit in noi toti, nu se arata in el, in el care era atat de bine iesit dintr-o icoana. De-ar fi vorbit despre finante sau despre teologie, din el izvorau o putere si o lumina pe care nu-mi este data sa le pot defini. Nu vreau sa fac din tatal dumitale un sfant, dar era, intr-un fel. Gandeste-te ca el, inconjurat de autori, nu a nazuit niciodata sa fie unul, ca vointa de a avea un nume ii parea de neconceput, ca in nici o clipa nu a fost ademenit de glorie, aceasta ispita a omului cazut si care roade pe toti muritorii, afara de cativa izolati care au regasit nevinovatia la extremitatile spiritului. Nu cred ca va fi fost vreodata nici macar de departe atins de ideea nesanatoasa de a fi un „neinteles”. Nu ravnea la nimeni si nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii insesi de a se pune in valoare, el nu se straduia sa fie – era. Intr-o zi cand, intr-un acces de furie impotriva a ceea ce numeam eu pe atunci „neantul nostru natal’, ii spuneam ca noi nu fusesem in stare sa dam lumii nici macar un sfant, imi raspunse cu blandetea lui obisnuita care, de data aceea, lasa sa strabata o oarecare vehementa:

Ar fi trebuit sa vezi pe baba pe care am cunoscut-o intr-un sat indepartat, ai carei genunchi lasasera urma in pamantul colibei ei, de atatea matanii ce facuse. Adevarata sfintenie n-are nevoie sa se arate si sa fie recunoscuta.

Nu ne intelegeam niciodata asupra rolului sortit tarii noastre, careia, din masochism sau Dumnezeu stie ce, imi placea sa nu-i recunosc nici un merit si nici un noroc. Pentru mine, data esentiala, conceptul romanesc prin excelenta era acel de „nenoroc”. La el faceam aluzie, cu orice prilej, cu o staruinta care tatalui dumitale nu putea sa-i placa. Am revenit la atac intr-o scrisoare, ultima pe care i-am scris-o, pentru a-i multumi de un studiu pe care mi-l dedicase si in care cita multe locutiuni autohtone pline de inteles si de intelepciune, dar in care – ii spuneam eu – lasase la o parte pe cea mai importanta, cea mai revelatoare: „n-a fost sa fie”, si in care eu vedeam rezumatul, formula, semnul ursitei noastre. In aceasta dezbatere in care tezele noastre se infruntau, acum, privind in urma, nu mai sunt asa de sigur ca am avut dreptate. Sa suferi pana la chin din pricina neinsemnatatii istorice a tarii tale e o infirmitate de literator, un viciu de scrib. Mircea Vulcanescu, nicidecum expus acestor slabiciuni, nu pretuia decat valorile intrinsece: ca tara lui ori el insusi existau sau ba in ochii celorlalti, asta nu insemna nimic pentru el. Si pentru ca era atata de strain de aceasta mandrie de proasta calitate, veti intelege usor de ce nu l-am vazut niciodata nici amar, nici crispat.Cum el traia integral fiecare clipa, orice lucru despre care vorbea devenea un univers. Extraordinara lui vitalitate transfigura si problemele si peisajele. […] Nu pot sa mi-l inchipui pe tatal dumitale prada deznadejdii. Dar, pe de alta parte, mi-e greu sa-mi inchipui ca nu i-a cunoscut chinurile.

El, atat de deschis, atat de pregatit sa inteleaga totul, nu era totusi menit, prin firea lui, sa conceapa iadul, si inca mai putin sa coboare in el.

Ceea ce tin sa-ti spun e ca, dintre toate spiritele pe care le-am iubit si admirat, nici unul nu mi-a lasat, ca tatal dumitale, o amintire atat de fortifianta: ajunge sa-mi amintesc de imaginea lui, de o rascolitoare limpezime, pentru ca dintr-o data sa gasesc un rost nebuniei de a fi si sa ma impac cu lumea de aici.

Paris, 20 Ianuarie 1966.

Traducere de Margareta Ioana Vulcanescu. Publicata in „Revista de istorie si teorie literara”, an XXXVI, nr. 3-4, iulie-decembrie 1988, p. 193-195, 196.

Sursa: Ultimul cuvant – Mircea Vulcanescu (Pag. 165) Editura Humanitas 1992