Arhive pe categorii: Mircea Vulcănescu

„Dar din dar se face raiul”

Publicat la de

(Extras dintr-o scrisoare a lui Mircea Vulcanescu pentru Jeni Axente, text inedit din Arhiva fam. Vulcanescu)

Din Paris, in zilele dintai ale lui Maiu 1926

“… Incep prin a-ti raspunde: ai dreptate. Dreptate in ceea ce priveste lipsa de timp. Dar iarasi nu o spun ca o scuza ci numai pentru a constata ca viata de azi e asa facuta incat suntem robi (in sensul adevarat al vorbei) specialitatilor noastre. Fac eu insumi (de cand sunt la Paris) experienta. Imi dau seama si cat e de ucigatoare robia asta pentru suflet. E curios, crestinismul de la inceput a fost pentru mine o chemare adresata sufletului intreg contra specializarii. Vezi cele ce am scris odata in aspiratia catre crestinism si intelesul ei actual, concis, despre viata integrala. (De atunci am evoluat mult, mult de tot!).

Ce e mai ciudat in robia asta, e ca avem de-a face cu o robie benevola, chiar dorita pe care, de obicei, o numim vocatie. Intelepciunea trece in toate astea pe langa suflet. Devenim enciclopedii ambulante. Iar intelepciunea nu incape in Enciclopedie… Ce pacat!

Zici ca aceasta lipsa de timp de care-mi scrii nu e aceia de care ti-am vorbit eu. Ba… e tocmai cea de care am vorbit. si vorbesc din experienta. Probabil ca am intrebuintat termeni straini de dta. La intrebarea trei sute nu stiu cat din chestionarul anexat programului de organizare a vietii universitare intocmit de seminarul de sociologie (…), in 1923, sub conducerea Prof. Gusti, care suna: de ce lipsuri te-ai intalnit mai des? Eu am raspuns: lipsa de timp. Iar la intrebarea ce propuneri ai avea de facut pentru a remedia aceasta am scris cu ironie: ziua de 26 de ore. (…)

In ceea ce priveste spontaneitatea, cu rezervele facute in ultima mea scrisoare sunt de parerea dtale. Crestinismul nu e un drum cu stalpi pe care scrie, cum bine spune Sergiu, ”la stanga”, ”la dreapta”. El se impaca cu libertatea launtrica. Dar aici e diferenta pe care o face Sf. Pavel intre Lege si har. Sf. Augustin zicea: Iubeste pe Dumnezeu si… fa ce vrei. Dar accentul trebuie pus pe prima propozitie. Fa ce vrei, da. Dar cand ai ajuns sa iubesti pe Dumnezeu nu mai poti sa vrei unele lucruri. Ceea ce se realizeaza aici e impacarea perfecta a faptelor omului cu gandul lui, trairea in deplina armonie sufleteasca fara violentarea sufletului propriu. Dar asta nu sta in puterea omului fara harul lui Dumnezeu si Ajutorul Lui.

Continuă lectura →

„Sa nu ne razbunati!”

Publicat la de

Mircea Eliade:

Trepte pentru Mircea Vulcanescu

Mircea-Vulcanescu-in-uniforma-militara-Ziaristi-Online[…] Nu stiai ce sa admiri mai intai: nestavilita lui curiozitate, cultura lui vasta, solida, bine articulata, sau inteligenta lui, generozitatea , umorul sau spontaneitatea cu care-si traia credinta si iscusinta cu care si-o talmacea. Nu cred c-am intalnit alt om inzestrat cu atatea daruri. Si nici altul care sa-l intreaca in modestie. Am cunoscut, desigur, savanti, care se incumeta sa citeasca in treizeci de limbi, sau stapanesc in de-amanuntul istoria unei tari sau a unui continent, sau au patruns toate tainele fizicii si matematicilor, sau inteleg nenumarate sisteme filozofice. Dar mintea lui Mircea Vulcanescu era altfel alcatuita. Dupa ce-l cunosteai mai bine, intelegeai ca daca ar fi trebuit, ar fi putut si el invata treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Il interesa tot. Mai mult: intelegea – si-ti explica – de ce-l intereseaza cutare sau cutare disciplina, un anumit autor sau o anumita opera.

Continuă lectura →

„El nu se straduia sa fie – era”

Publicat la de

Emil Cioran:

Scrisoare catre Elena-Maria-Viorica Vulcanescu

mircea-vulcanescu-1_d6d81ae97fa92f[…] Cu cat ma gandesc mai mult la tatal dumitale, cu atat imi apare ca si el era o exceptie ametitoare, ca tot asa si el trebuie sa fi inlaturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate sa para nebunie sa afirmi despre un spirit cu adevarat universal ca nu gustase din fructul blestemat. Totusi, asa trebuie sa fie – caci stiinta lui prodigioasa era imbinata cu o asa de mare curatie, incat n-am intalnit niciodata una asemanatoare. Pacatul stramosesc, vadit in noi toti, nu se arata in el, in el care era atat de bine iesit dintr-o icoana. De-ar fi vorbit despre finante sau despre teologie, din el izvorau o putere si o lumina pe care nu-mi este data sa le pot defini. Nu vreau sa fac din tatal dumitale un sfant, dar era, intr-un fel. Gandeste-te ca el, inconjurat de autori, nu a nazuit niciodata sa fie unul, ca vointa de a avea un nume ii parea de neconceput, ca in nici o clipa nu a fost ademenit de glorie, aceasta ispita a omului cazut si care roade pe toti muritorii, afara de cativa izolati care au regasit nevinovatia la extremitatile spiritului. Nu cred ca va fi fost vreodata nici macar de departe atins de ideea nesanatoasa de a fi un „neinteles”. Nu ravnea la nimeni si nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii insesi de a se pune in valoare, el nu se straduia sa fie – era. Intr-o zi cand, intr-un acces de furie impotriva a ceea ce numeam eu pe atunci „neantul nostru natal’, ii spuneam ca noi nu fusesem in stare sa dam lumii nici macar un sfant, imi raspunse cu blandetea lui obisnuita care, de data aceea, lasa sa strabata o oarecare vehementa:

Ar fi trebuit sa vezi pe baba pe care am cunoscut-o intr-un sat indepartat, ai carei genunchi lasasera urma in pamantul colibei ei, de atatea matanii ce facuse. Adevarata sfintenie n-are nevoie sa se arate si sa fie recunoscuta.

Continuă lectura →