Sfântul Marcu mustră pe latini

sf-marcu-evghenicul-la-sinodul-de-la-ferrara-florentaÎn cursul celei de-a patra şedinţe din 1438, Sf. Marcu s’a adresat Papei şi cardinalilor săi, arhiepiscopilor. Preotul rus Simeon din Suzdal scrie că Marcu, cu „dulce glas”, a spus: „Auziţi, preacinstite Papă al Romei, şi voi, învăţători ai latinilor, cum voi înşivă vorbiţi şi numiţi această adunare al ‚Optulea Sinod’! Făcând  astfel, faceţi vorbire de Sinodul cel Întâi… Voi număraţi sinodul vostru ca fiind al Optulea, însă tăgăduiţi celelalte Şapte Sinoade (Ecumenice). Voi nu îi socotiţi pe Patriarhi ca fraţi ai voştri şi aţi aşezat Biserica Ortodoxă în urma Bisericii Latine.” Aceste cuvinte l-au mâniat mult pe Papa Eugenie şi au stârnit nu puţină tulburare între cardinalii şi episcopii latini.

Dreptslăvitorul Mitropolit al Efesului a urmat netulburat: „O, latinilor, câţi ani veţi mai rămâne în puterea diavolilor, învăţând răul? Cât oare veţi mai vorbi despre cele Şapte Sinoade, tăgăduindu-le însă hotărârile, aşa cum au fost ele înfăţişate de către sfinţii Papi şi sfinţii Părinţi, care au poruncit nouă, creştinilor ortodocşi, să urmăm şi să păstrăm cele Şapte Sfinte Sinoade? Cel dintâi a fost Papa Silvestru I, care a sprijinit Întâiul Sinod Ecumenic (Nikea, 325) şi hotărârile lui, Papa Adrian I şi-a dat întregul sprijin celui de-al Şaptelea Sinod (Nikea, 783), trimiţând la el nu numai doi reprezentanţi, ci şi un tratat dogmatic”. (…)

„Cum deci este cu putinţă acuma, o, Papă Eugenie, ca nu numai să adaugi ceva, ci şi să tăgăduieşti cele Şapte Sinoade? Tu numeşti acest sinod ‚al optulea’, iar pe tine te numeşti ‚întâiul’, fără a numi sau pomeni pe Sfinţii Părinţi.” Continuă lectura

Cu bucurie mor pentru Hristos!

biserica rusaÎn istoria Bisericii e cunoscută următoarea întâmplare.

Sub domnia împăratului Valens a fost o vreme când creştinii ortodocşi erau prigoniţi cumplit. Printr-un edict special li s-a interzis supuşilor împărăteşti să meargă în bisericile ortodoxe. Această interdicţie era însoţită de ameninţarea că toţi cei ce se vor duce la slujbă acolo vor fi bătuţi crunt chiar în biserică. Executarea edictului a fost încredinţată prefectului oraşului. Dimineaţa devreme, atunci când, după informaţiile pe care le avea prefectul, trebuia să înceapă slujba ortodoxă, acesta s-a dus la biserică însoţit de un detaşament înarmat. El credea ca edictul imperial îi va speria atât de mult pe creştini, încât nimeni nu va îndrăzni să vină la slujbă. Cât de mare i-a fost uimirea când a văzut că străzile din jurul bisericii erau pline de creştinii ce se grăbeau la Liturghie! Deosebit de mirat a fost atunci când a văzut ieşind dintr-o casă o tânără creştină cu un copil în braţe.

–          Ascultă, i-a zis el, unde te duci?

–          La bisercă, a răspuns femeia.

–          Nu ştii edictul?..

–          Ba da.

–          Şi nu te temi de moarte?

–          Cu bucurie mor pentru Hristos!.. Uită-te: toţi se duc la biserică… Oare pot eu să scap prilejul de a pătimi pentru Domnul?

–          Dar fie-ţi milă măcar de copil… De ce l-ai luat cu tine?

–          Vreau să împărtăşesc fericirea cu el… Este destul de mare ca să mărturisească numele Domnului Iisus Hristos.

Prefectul a fost emoţionat, tulburat, cutremurat. Edictul imperial n-a fost executat.

Atât de mult preţuiau creştinii biserica şi slujbele! Înţelegând toată însemnătatea slujbelor pentru educaţia creştină, Sinodul Quinisext a emis următorul canon privitor la praznice: „Dacă cineva, fără nevoie neapărată sau piedică nu vine în adunarea bisericească trei duminici în trei săptămâni la rând, dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi mirean să fie îndepărtat de la împărtăşire”.

Aşadar, mersul la biserică este cea dintâi îndatorire a creştinului de sărbători.

Sursa: „Evanghelia pentru omul modern”, Vol. I – Sfântul Vasile al Kineşmei-ului

Ştiinţa fără Dumnezeu cade în absurd.

nicolae-paulescu insulin inventorIDEEA DE DUMNEZEU IN ŞTIINŢĂ

Ideea de « Dumnezeu » este o noţiune fundamentală fără de care ştiinţa cade în absurd.

Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care 1-a primit orbeşte pentru că el s’a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza descoperirilor ei celor mai recente. El s’a servit de prestigiul ştiinţei, — el care, ca sistem, este negaţia ştiinţei, — ca să impună mulţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei s’a introdus în şcoli, unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor şi a tinerilor neexperimentaţi care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de desvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr, — şi a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generaţii.

Ca orice eroare, materialismul însemnează ignoranţă fie prin lipsă de cultură, fie prin lipsă de inteligenţă…   fie prin pasiune.

La şaptesprezece ani, eram materialist pentrucă nu aveam decât
o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asupra naturii; pentrucă raţiunea
mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot
ce auzeam şi citeam; pentru că, căzusem în cursa unei perfide afirmaţii
că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti.                                       ‘

Ei bine, — dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr’un studiu con­tinuu, noi cunoştinţe asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vieţui­toare, — sau dacă din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas copilăreşti, cum erau la acea vârstă, — sau dacă nu aş fi con­statat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, — aş fi şi astăzi, o victimă a acestei doctrine.

Adepţii materialismului au repetat de atâtea ori că ştiinţa modernă a izgonit definitiv din domeniul său ideea de « Dumnezeu », — ei au ştiut să manevreze aşa de bine, — că astăzi multora le este ruşine să pronunţe cuvântul  « Dumnezeu » faţă de martori.

Toate acestea s’au făcut în numele ştiinţei.

Şi totuşi, marii savanţi, creatorii şi gloriile ştiinţei, au admis toţi, şi au proclamat existenţa lui Dumnezeu. Fără a mai vorbi de Copernic, de Kepler, de Galileu, de Descartes, de Bacon, de Pascal, de Leibnitz, de Newton,-—putem cita ca teişti declaraţi:

1° — marii astronomi: Herschell, —Laplace, — Le Verrier, Faye...

2° — marii matematicieni: Euler, — Cauchy, — Hermite, — Hirn...

3° — fundatorii chimiei moderne: Lavoisier, — Berzelius, — Ber-thollet,— Cfay-Lussac,— Liebig,— Thenard,— J. B. Dumas,— Chevreul şi Wiirtz

4° — fundatorii fizicii moderne: Reaumur, — Volta, — Ampere, —
J. B. Biot, — Faraday, — Robert Mayer (întemeetorul energeticii fiinţei
vieţuitoare),—Fresnel, —Maxwell, — Wiîliam Thompson (Lord Kel-
vin), Branly, — Marconi___

5° Iluştrii iniţiatori ai ştiinţelor naturale moderne (zoologie, botanică, geologie şi paleontologie, medicină, anatomie, fiziologie, chimie biolo­gică şi microbiologie): Buffou, — Linne, — Antoine de Jussieu, Ber-nard de Jussieu, — Haller, — Cuvier, — De Blainville, — Latreille, — Etienne Geoîfroy Saint-Hilaire, — Isidore Geoîfroy Saint-Hilaire, — Louis Agassiz, — A. Milne-Edwards, — Gratiolet, — A. de Quatre-fages, — Brogniard (tatăl), — Brogniard (fiul), — Elie de Beaumont, — Van Beneden, — De Bonnard, — Ed. de Verneuil, — Homalius d’Hal-loy, — Hauy, — Barrande, — Gaiidry, — De Lapparent, — Dupuytren, Laennec, — Lancereaux, — Cruveilhier,— Flourens, — Jurien de la Gra-viere, — Claude Bernard, — Pasteur, — Roux, — Calmette, — Armand-Gautier, — Pierre Termier, — Henri Gonthier, — Wilîrid Kilian…

Iată de altfel, pasaje culese din operile câtorva din aceşti oameni mari de ştiinţă, Continuă lectura

Generaţia spontanee şi darwinismul

nicolae paulescuIn Convorbiri literare (aprilie 1903), domnul Dr. Leon imi face onoarea de a discuta – “in interesul tinerimii universitare” – o lectie a mea intitulata “Generatia spontanee si darwinismul in fata metodei experimentale”.

Socotesc, la randul meu, ca este in “interesul tinerimii universitare” sa raspund d-lui Dr. Leon si voi profita de ocazie pentru a preciza unele puncte peste care, in lectia mea, din cauza timpului limitat, am fost nevoit sa trec fara sa insist.

Generatia spontanee si darwinismul sunt – dupa cum se exprima D-l Dr. Leon – “doua chestiuni biologice dintre cele mai importante, care au preocupat si preocupa pe toti naturalistii si filosofii, dand loc la numeroase si interminabile controverse”.

Examenul critic al acestor probleme, dintr-un punct de vedere cu totul nou, a avut fericitul rezultat de a atrage atentia catorva oameni de stiinta si in special a D-lui Titu Maiorescu, pe care il rog sa primeasca omagiul recunostintei mele, caci a suscitat discutia de fata, in conditii cum nu se poate mai bune.

Intr-adevar, eruditul meu adversar, D-l Dr. Leon, profesor de istorie naturala la Facultatea de Medicina din Iasi, a fost, dupa cum mi s-a spus, elevul iubit, amicul intim si chiar, ca sa zic asa, comensalul celebrului profesor de zoologie al Universitatii din Jena, Ernst v. Haeckel, care sustine astazi, cu o convingere intransigenta, cu o violenta de sectar si cu un zel de fanatic, neobisnuit in stiinta, doctrinele generatiei spontanee si transformismului.

D-l Dr. Leon este deci un reprezentant autorizat al scolii evolutioniste moderne, iar o discutie serioasa cu un om de competenta D-sale nu poate sa prezinte decat un mare interes pentru studentii universitatilor noastre. Urmarind dezbaterea cu atentie si dandu-si seama de ce parte este adevarul, ei vor putea dobandi, asupra acestor probleme capitale, convingeri profunde si neclintite, capabile de a le influenta intreaga viata intelectuala si chiar morala.

Prima parte a lectiei mele este consacrata examenului critic, din punctul de vedere al metodei experimentale, al doctrinei cunoscute sub numele de “Generatia spontanee”.

Incep prin a-i formula ipoteza, in mod stiintific, dupa ce am aratat rationamentul prin analogie care i-a dat nastere; “Initial, cauza eficienta a formarii substantei vii a fost combinatia, in proportii definite, a anumitor elemente chimice (C, H, O, Az, S); aceasta formare a avut loc spontaneu, adica fara alta interventie decat aceea a energiei pe care o poseda materia acestor elemente”.

Ma intreb apoi, daca o asemenea problema “face parte din domeniul stiintei experimentale sau din cel al filosofiei”? Continuă lectura

Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei?

sf_vasile-al-kinesmeiLa întrebarea de ce ucenicii Lui nu postesc, Domnul răspunde:  Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească, însă vor veni zile când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile (Mc. 2, 19-20).

Asta înseamnă: „Postul nu se potriveşte stării lor sufleteşti de acum. Prin post se arată durerea sufletească şi întristarea pentru păcate. Acum însă pentru ei este o vreme de bucurie, fiindcă Eu, Domnul şi Învăţătorul lor, sunt cu ei. Ar fi de râs dacă cei poftiţi la ospăţul de nuntă ar umbla trişti şi ar posti. Şi pentru sufletul lor, care prăznuieşte, postul ar fi nu numai nefolositor şi lipsit de noimă, ci doar o făţarnicie dăunătoare. Vor veni zile când nu voi mai fi cu ei: atunci se vor întrista şi vor posti. Atunci, postul va fi pentru ei o trebuinţă a sufletului şi un lucru prin care se vădeşte iubirea plină de dor. Atunci vor avea nevoie de post.”

În fine, când fariseii le-au reproşat ucenicilor lui Iisus că rupeau şi mâncau spice în ziua sâmbetei, Domnul le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit ce a făcut David, când a avut nevoie şi a flămânzit, el şi cei ce erau cu el, cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi a mâncat pâinile punerii înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoţii, şi a dat şi celor ce erau cu el? (25-26).

Sursa: „Evanghelia pentru omul modern”, Vol. I – Sfântul Vasile al Kineşmei-ului