Purtarea unui domnitor. Fotie afirmă că un domnitor trebuie “să fie necontenit cu băgare de seamă la felul cum îi alunecă limba; căci cuvintele pot într-o clipită să schimbe lucrurile şi să vatăme viaţa şi averea oamenilor”. Mai departe îi scrie: “Întoarce-ţi faţa de la buzele osânditoare şi de la clevetiri, că adeseori acestea au făcut să turbeze copiii împotriva părinţilor şi părinţii împotriva copiilor, au despărţit pe cei căsătoriţi şi au făcut ca rudeniile să se ridice una împotriva celeilalte. Mai trebuie oare a zice că o vorbă a unui şoptitor, case şi cetăţi întregi a surpat (Sirah, 28, 14-15)?”. Vorbind despre prietenii, el îl sfătuieşte pe Boris-Mihail “să nu te grăbeşti a te lega cu prieteşug; însa cand te-ai înjugat, caută să păzeşti legătura. Poartă sarcinile aproapelui tău până ce nu-ţi primejduieşte sufletul. “ şi “încearcă să-ţi faci prieteni printre cei mai buni, nu printre cei mai răi; că firea omului dupa prietenii săi se judecă”. Fotie îl invaţă apoi să prefere pe adevăraţii prieteni, iar nu pe linguşitori, ca să afle adevărul.
Vorbindu-i de răspunderile sale, Fotie spune că cu cât mai mare este puterea cuiva, cu atât mai mult trebuie să strălucească în virtute. Însă ”cel ce face dimpotrivă, săvârşeşte deodată trei păcate foarte grele: se pierde pe sine; pricinuieşte răul celor ce îl văd; face să fie hulit Dumnezeu fiindcă a încredinţat o putere aşa de mare unui astfel de om. Pentru aceea orice om, iară mai vârtos cei puşi să stăpânească, trebuie să fugă de păcat”. Apoi scrie că ”cei ce folosesc înzestrările lor fireşti în slujba răutăţii, iar nu în folosul aproapelui, îşi înjosesc firea şi prefac, darurile date lor de Ziditorul întru obrăznicie şi nerecunoştinţă”.
Apoi Fotie, lumina credincioşilor dreptslăvitori, îl sfătuieşte să nu aţâţe o patimă care tocmai se naşte. ”De îndată ce răul cade asupra gândurilor tale şi le pecetluieşte cu chipul dorinţei, greu mai scapi de patimă”.
„Domneşte peste supuşii tăi încrezându-te în bunăvoinţa lor, iar nu în samavolnicia ta; că mai tare temelie este voirea cea bună decât frica.” Cum poate domnitorul să împlinească aceasta? Sfântul Fotie răspunde că domnitorul împlineşte aceasta „prin faptele sale virtuoase şi grija faţă de supuşi. Astfel, vei trăi în chip cu adevărat împărătesc şi plăcut şi vei sprijini statul pentru ei, un stat slobod de nenorociri li de griji cumplite, lăsând în urma ta o bună şi bine-pomenită faimă pururea.” Totodată, „nu atât vitejia în război, cât bunăvoirea şi bunătatea inimii faţă de supuşi aduc spor şi mântuire unui domnitor. Că mulţi domnitori, deşi au biruit pe vrăjmaşi în război, au fost nimiciţi de poporul lor din pricina năsilniciei lor.” Mai mult, „însuşirea unui bun domnitor, şi mai vârtos Împărat, este păzirea armoniei între supuşi, că în bunăstarea celor cârmuiţi stă temeiul puterniciei unui domn.” Mai apoi Fotie spune că bunăstarea cetăţenilor arată înalta chibzuinţă şi dreptate a ocârmuirii.
Sfătuind pe Cneaz să nu se arate nestăpânit, Fotie îi spune „să se păzească de făgăduinţele făcute în pripă”, şi „să lase sfatul să meargă înaintea oricărei fapte. Faptele necugetate cel mai adeseori sfârşesc rău”. De asemenea, „dacă domnitorul se poate stăpâni pe sine, atunci se cuvine a fi socotit un adevărat stăpân al supuşilor lui. Căci când oamenii văd ca Domnul lor porunceşte patimilor şi îşi stăpâneşte plăcerile, atunci se vor supune grabnic si de bună voie cârmuirii sale. Dar dacă îl văd rob plăcerii şi patimilor, vor socoti lucru de nerăbdat să slujească unui rob.” Apoi „domnitorii trebuie să se facă pilde în toate virtuţiile, si mai cu osebire în cea a dreptăţii; că orice greşeală săvârşesc domnii, aduce asupra lor ura şi mânia multor oameni.”
Pentru sporirea creştinească personală Fotie îndeamnă să nu se facă jurăminte, ceea ce opreşte şi Stăpânul Hristos (Mt.5, 34), căci „jurământul pripit face călcarea sa uşoară. Pe deasupra, jurământul este semnul unei firi nestatornice şi de rând”. Patriarhul osândeşte de asemenea şi vorbele de ruşine, afirmând că „orice om, dar mai cu osebire domnitorul, trebuie să se păzească de ele – chiar şi în glumă – căci sunt ceva josnic şi vrednice de dispreţ, iară nu vorbe de duh.”
În facerea de bine, Sfântul Fotie ii aduce aminte lui Boris-Mihail un binecunoscut proverb grecesc. El tâlcuieşte cu cuvintele sale, spunând „să-ţi aminteşti totdeauna ce bine ţi s-a făcut ţie, dar să uiţi degrabă orice bine ai făcut tu altora.”
Sursa: „Stâlpii ortodoxiei. Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Marcu Egumenul, Sfântul Grigorie Palama” (Pag. 53 – 55)
Editura Egumeniţa
„Afară de josnicele greşale de care am făcut pomenire, apusenii s-au silit a încălca prin tâlcuiri mincinoase şi vorbe adăugite sfântul şi preasfântul Crez, care a fost întărit de toate Soboarele a Toată Lumea şi are putere nebiruită. O, diavolească născocire! Slujindu-se de un grai nou, ei zic că Sfântul Duh nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Cine a auzit vreodată un astfel de cuvânt, chiar din gura nelegiuiţilor din veacurile trecute? Unde este creştinul acela care să poată primi două pricini în Treime: adică Tatăl – pricină a Fiului şi a Sfântului Duh; apoi Fiul – pricină a aceluiaşi Duh? Aceasta înseamnă a despica principiul cel unu într-o îndoită Dumnezeire, înseamnă a înjosi theologia creştină până la basmele ellinilor şi a batjocori Treimea cea mai presus de fiinţă şi unică în principiu. Dar cum ar putea purcede Sfântul Duh şi de la Fiul la fel ca şi de la Tatăl? Dacă purcederea pe care o are de la Tatăl este desăvârşită şi deplină – precum şi este, fiindcă El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – ce anume este purcederea de la Fiul, și care îi este scopul?”
Înțelepciunea Sfinților 