ULTIMUL CUVANT
rostit in apararea sa
de
Mircea M. Vulcanescu
in ziua de 15 ianuarie 1948
in fata Curtii de Apel din Bucuresti, Sectia a IX-a Criminala,
in procesul celui de-al doilea lot al fostilor ministrii si subsecretari de stat
din guvernarea maresalului Antonescu
– acuzati ca au provocat dezastrul tarii –
in baza legilor nr. 312/1945, 455/1946 si 291/1947 [1]
Domnule Presedinte si Onorata Curte,
Cand am cerut sa vad Jurnalul Consiliului de Ministri prin care s-a aprobat sa fiu trimis in judecata si actele care l-au premers [2], nu am facut-o din spirit de sicana; ci, nedumerit asupra imprejurarilor in care se petrecea aceasta incuviintare, am voit sa ma lamuresc daca prin acel act, care hotara soarta mea, s-a urmarit pedepsirea unui vinovat ori jertfirea unei victime.
Cinstita Curte va intelege, poate, nedumerirea mea, amintindu-si, din cele declarate inaintea ei de un martor, ca aceasta aprobare pornea de la aceiasi oameni care, cu cateva zile mai inainte, socotisera, lucru chibzuit pentru ei si folositor pentru tara, sa ma cheme si sa ma consulte, ca tehnician, asupra raspunsurilor de dat, in numele tarii, la scaunul cel mare care avea sa hotarasca soarta pacii [3]. Ba chiar, isi insusisera parerile modeste izvorite din judecata mea si din ravna mea pentru tara.


