În acea vreme slujeam la Mănăstirea Donsk. Odată, a venit la mine un bărbat de patruzeci de ani, locotenent-colonel în miliţie, Valeriu Ivanovici Postoev. Era un om necredincios şi chiar nebotezat, dar, în afară de Biserică, nu avea unde să meargă. Cu singurul lui fiu, Valeriu, care avea zece ani, se întâmpla ceva de neimaginat. În prezenţa băiatului luau foc toate lucrurile. De la sine. Când apărea Valeriu, toate luau foc  – frigiderele, pernele, scaunele, păturile, dulapurile. Familia Postoev nu mai mergea în vizită la nimeni: în decurs de douăzeci de minute incendiul era asigurat. Şi din aceeaşi pricină nu îl lăsau pe băiat nici la şcoală.

Valeriu a fost examinat de medici şi parapsihologi, de angajaţi ai FSB şi ai altor instituţii secrete, însă totul a fost în zadar. În câteva ziare au apărut reportaje senzaționale cu fotografii ale băiatului și ale incendiilor din prejma lui. Dar pentru părinți nu erau un prilej de mândrie. În orice caz, l-au botezat pe fiul lor. Totuși, și după aceea în jurul lui toate luau foc ca și înainte. Deznădăjduit, locotenent-colonelul Postoev a venit la Mănăstirea Donsk – cineva îl sfătuise să se roage la moaștele Sfântului Tihon, care tocmai fuseseră decoperite. Și acolo ne-am întâlnit.

Eu nu puteam pricepe de ce după botez incendiile nu încetaseră. Nu am înțeles până când nu i-am pus întrebarea: Cât timp a durat botezul copilului? Iar locotenent-colonelul mi-a răspuns că mai puțin de o jumătate de ceas. De obicei, botezul unui om durează mult mai mult. Și deodată, am înțeles: preotul care săvârșise Taina trecuse peste niște rugăciuni speciale, vechi, care în Biserică sunt numite lepădări. În total sunt patru și unele sunt destul de lungi. Din păcate, se întâmplă ca preoții să treacă peste aceste rugăciuni, socotindu-le inutile, mai ales cei ce sunt, cum se spune acum, educați în spirit modernist. Și tocmai prin ele Biserica, cu puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu, cere izbăvirea sufletului omenesc de răul cel vechi, care s-a cuibărit în el. Însă preoților noștri moderni toate acestea li se par niște lucruri ciudate și învechite. Se tem să nu pară demodați și ridicoli în ochii enoriașilor. Cu toate acestea, eu niciodată nu am văzut ca la botez acest lucru să provoace măcar un zâmbet ironic pe buzele oamenilor, chiar și printre cei puțin credincioși.

I-am scris părintelui Ioan Krestiankin despre Valeriu Postoev și el mi-a răspuns că trebuia să săvârșesc rugăciunile de lepădare, care nu i se citiseră băiatului. Și așa am și făcut, în biserica Mănăstirii Donsk. Iar din ziua aceea incendiile au încetat. Locotenent-colonelul Valeriu Ivanovici s-a botezat, iar toți cei ai casei lui au devenit enoriașii noștri. Băiatul s-a făcut mare și a devenit și el maior în poliție. Acum predă la școala superioară de poliție din Moscova și își aduce aminte de trecut când se uită la fotografiile cu incendiile de apartament, păstrate în arhiva familiei.

Sursa: Arhimandritul Tihon, Nesfinții Sfinți Și Alte Povestiri, Editura Egumenița, 2013, Pag. 322-323