Deci iarăși a întrebat Gherman: „De unde vine că adesea, fără vrerea noastră, ne supără multe aduceri-aminte și gânduri viclene? Acestea ne fură fără să ne dăm seama, strecurând-se în noi pe ascuns și în chip subțire, încât nu numai că nu le putem opri intrarea, ci cu mare greutate le și cunoaștem. Rugămu-ne să ne arăți dacă este cu putință să scape cugetarea cu totul de ele și să n-o mai supere niciodată.” Moise a zis: „Este cu neputință să nu fie cugetarea supărată de aceste aduceri-aminte, dar stă în puterea oricui se silește să le primească și să zăbovească pe lângă ele sau să le alunge. Nu atârnă de noi ca ele să vină, dar alungarea lor stă în puterea noastră. Îndreptarea cugetării noastre stă în hotărârea și silința noastră. Când cugetăm cu înțelegere și neîncetat la legea lui Dumnezeu și petrecem în psalmi și cîntări, în post și privegheri, și ne aducem aminte neîncetat de cele viitoare, de Împărăția cerurilor, de gheena focului și de toate faptele lui Dumnezeu, gândurile cele rele se împuținează și nu mai găsesc loc în noi. Când zăbovim însă în griji lumești și în lucruri trupești, ba ne mai dăm și la vorbe deșarte și netrebnice, sporesc în noi gândurile cele ticăloase. Căci precum moara câtă vreme e mișcată de apă nu se poate opri de la sine, dar stă în puterea morarului să macine grâu sau neghină, tot astfel cugetarea noastră fiind mereu în mișcare nu poate sta fără gânduri, dar stă în puterea noastră să gândim cele duhovnicești sau cele trupești.”

Văzând bătrânul că ne minunăm și că suntem tare dornici de cuvintele lui, tăcând puțin, a zis iarăși:,,Deoarece pentru dorința voastră am lungit atât de mult cuvântul și încă mai aveți bunăvoință, încât din aceasta socotesc că însetați într-adevăr după învățătura desăvârșirii, vreau să vă vorbesc despre bunul cel mai ales, care este puterea de-a deosebi lucrurile sau dreapta socoteală.

Aceasta este, între celelalte virtuți, ca o cetate înaltă și împărătească. Vreau deci să vă arăt covârșitoarea ei înălțime și folosul ei nu numai prin spusele mele, ci și prin părerile vechilor Părinți, căci Domnul își dă harul Său tâlcuitorilor după vrednicia și dorul ascultătorilor. Aceasta nu este o virtute măruntă, ci unul din cele mai însemnate daruri ale Duhului Sfânt. Căci zice Apostolul:,,Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvântul înțelepciunii, altuia cuvântul cunoștinței în același Duh, altuia credință, altuia darul tămăduirilor, altuia puterea de-a deosebi duhurile” (1 Cor. XII, 8-9), Apoi sfârșind numărarea darurilor duhovnicești, adaugă: „Toate acestea le lucrează unul și același Duh” (1 Cor. XII, 11). Vedeți, așadar, că nu e nici mic, nici pământesc darul deosebirii, ci unul dintre cele mai mari daruri ale harului dumnezeiesc. Deci de nu se va strădui monahul cu toată puterea să-l dobândească pe acesta și de nu va putea, printr-o chibzuire sigură, să facă deosebirea duhurilor care vin asupra lui, va fi nevoit, ca unul ce rătăcește prin noapte, nu numai să cadă în prăpăstiile cele mai cumplite ale păcatului, ci să se poticnească și în căile cele netede și drepte.

Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereții, aflând-mă în părțile Tebaidei, unde petrecea fericitul Antonie, s-au adunat la el niște bătrâni ca să cerceteze împreună cu el care este desăvârșire în virtute; care adică dintre toate virtuțile e cea mai mare și poate păzi pe monah nevătămat de mrejele și amăgirile diavolului? Deci fiecare își da părerea după priceperea minții sale. Unii ziceau că postul și privegherea, căci prin acestea curățindu-se și agerindu-se, cugetarea se poate apropia mai ușor de Dumnezeu; alții ziceau că este mai mare sărăcia și disprețuirea propriilor tale lucruri, căci prin acestea scapă cugetarea din funiile mult împletite ale grijilor lumești și se poate apropia mai ușor de Dumnezeu. Iar alții puneau mai sus virtutea milosteniei, fiindcă Domnul a zis în Evanghelie: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii, că am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc” (Matei XXV, 34-35) și celelalte. După ce în felul acesta fiecare și-a spus părerea sa prin care virtuți s-ar putea omul apropia mai bine de Dumnezeu și trecuse aproape toată noaptea cu această cercetare, la urma tuturor a răspuns fericitul Antonie: „Toate acestea care le-ați spus sunt de trebuință și de folos celor ce caută pe Dumnezeu și doresc să vină la El. Dar nu putem da cinstea întâietății virtuților acestora, din următoarea pricină: Știu pe mulți care și-au topit trupul cu postul și privegherea, și au petrecut prin pustietăți, iar cu sărăcia atâta s-au nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-și mai lăsau pe seama lor, și la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute și s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceștia să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înțelegerea și părerea mea, decât că n-au avut darul deosebirii. Căci acesta învață pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă părțile și să meargă pe calea împărătească. El nu lasă pe monah să fie furat, prin înfrânarea peste măsură, de cele de-a dreapta, dar nici să fie tras, prin nepăsare și moleșire, de cele de-a stânga. Darul acesta de discernământ este un fel de ochi și de luminător al sufletului după cuvântul Evangheliei, care zice: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi întunecat, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei VI, 22-23). Și așa este. Căci acesta, cercetând toate gândurile și faptele omului, deosebește și dă la o parte tot lucrul rău, neplăcut lui Dumnezeu, alungând rătăcirea departe de om. Aceasta o putem afla și din istorisirile dumnezeieștilor Scripturi. Astfel Saul, căruia i s-a încredințat pentru întâiași dată împărăția lui Israil, fiindcă n-a avut ochiul acesta al dreptei socoteli, fiind întunecat la minte, n-a știut să judece că mai plăcut este înaintea lui Dumnezeu să asculte de porunca prorocului Samuil, decât să aducă jertfă lui Dumnezeu. Și așa, ceea ce credea el că îndreptează înaintea lui Dumnezeu, aceea l-a făcut să se poticnească și să fie înlăturat de la împărăție. N-ar fi pătimit aceasta dacă ar fi avut în el lumina dreptei socoteli. Pe aceasta o numește Apostolul,,soare”, zicând: „Soarele să nu apună întru mânia voastră” (Efes. IV, 26). Dar i se mai zice și cârmă a vieții”, precum este scris: „Aceia întru care nu este cârmuire cad ca frunzele”. Scriptura o mai numește și „sfat”, și ne învață că fără de el să nu săvârșim nimic. Astfel nici chiar vinul cel duhovnicesc, care înveselește inima omului, nu ne este îngăduit să-l bem fără dreaptă socoteală (Ps, X, 15). Căci zice cuvântul: „Cu sfat bea vinul”, Și iarăși zice:,,Ca o cetate surpată și fără ziduri, așa este omul care nu face toate cu sfat (Prov. XXV, 28). În dreapta socoteală este înțelepciunea, în ea înțelegerea și simțirea fără de care nu se poate clădi nici casa noastră cea mai dinlăuntru și nu se poate aduna nici bogăția duhovnicească, după cuvântul: „Cu înțelepciune se zidește casa și cu mintea se reînnoiește, și cu prevederea se umplu cămările de bogăție” (Prov. XXIV, 3-4). Ea se numește și hrană tare, dat fiind că numai aceia care, în urma obișnuinței, și-au deprins simțirile să deosebească binele de rău sunt capabili de ea. Din toate acestea se arată lămurit că nici o virtute nu se naște și nu rămâne neclintită până la urmă, fără dreapta socoteală. Ea este maica și păzitoarea tuturor virtuților. Aceasta a fost socotința și părerea Sfântului Antonie, la care s-au alăturat și ceilalți Părinți. Iar ca să întărim cuvântul Sfântului Antonie cu pilde mai noi, din vremile noastre, aduceți-vă și voi aminte de Iron și de căderea jalnică ce a pătimit-o nu de multe zile sub ochii noștri, întrucât batjocura diavolului a căzut din înălțimea viețuirii sale în adâncurile morții. Ne aducem aminte de el că cincizeci de ani a petrecut în pustia apropiată, viețuind în mare asprime și în stăruitoare înfrânare. El a căutat pustia și singurătatea mai tare ca toți cei de aici. Totuși după așa de mari osteneli și lupte, batjocorindu-se de diavolul, s-a rostogolit într-o cădere foarte grea, încât pe toți Părinții și frații din pustia apropiată i-a adus la nemângâiată jale. N-ar fi pătimit el aceasta dacă ar fi fost întărit în virtutea dreptei socoteli, care l-ar fi învățat să nu se încreadă în judecata sa, ci să asculte sfatul Părinților și al fraților. Dar el, luând-se după părerea sa într-atît a urmărit postul și despărțirea de oameni, încât nici la sărbătoarea Sfintelor Paști nu venea la biserică, ca nu cumva, întâlnindu-se cu Părinții și frații, să fie silit să mănânce împreună cu ei legume sau altceva din cele ce se aduceau la trapeză și să i se pară că a căzut de la regula sa. Deci după ce a fost amăgit multă vreme de voia sa, primind pe îngerul satanei și închinându-se ca unui înger al luminii, a primit de la el porunca să se arunce la miezul nopții într-o fântână foarte adâncă, spre a cunoaște și cu lucrul că nu se va primejdui, dată fiind virtutea mare ce o are și ostenelile cele după Dumnezeu. Iar el nedeosebind cu judecata cine-i cel ce-l sfătuiește acestea, ci fiind întunecat la înțelegere, s-a aruncat in fântână la miezul nopții. După oarecare vreme aflând frații întâmplarea, abia cu mare osteneală l-au putut scoate mai mult mort, iar după ce l-au scos a mai trăit două zile și într-a treia a murit, lăsând fraților și bătrânului Pafnutie jale nemângâiată. Acesta, îndemnat de multa iubire de oameni și aducându-și aminte de marile osteneli ale aceluia și de anii mulți la număr pe care i-a răbdat în pustie cu stăruință, nu l-a lipsit de pomenirea și prinosul celor adormiți, ca doară să nu fie numărat cu sinucigașii. Dar ce să zic de cei doi frați care trăiau dincolo de pustia Tebaidei, unde petrecea odată și fericitul Antonie? Aceștia, îndemnați de un gând nesocotit, s-au sfătuit să meargă în pustia mai dinlăuntru, care este foarte mare și nelucrată, hotărând să nu primească hrană de la om, ci numai pe aceea ce le-o va da Domnul în chip minunat. Întâlnindu-i deci pe aceștia rătăcind prin pustie și pierind de foame, mazikii, cel mai sălbatic și mai crud dintre neamurile sălbatice, își schimbară, prin dumnezeiască orânduire, sălbăticia firii în iubire de oameni și îi întâmpinară cu pâine. Atunci unul din cei doi frați, venind la dreapta socoteală, a primit pâinea cu bucurie și mulțumire, socotind că oamenii aceștia așa de cruzi și de sălbatici, care se bucură totdeauna de sânge de om, nu s-ar fi îndurat de ei, care erau atât de pieriți, și nu le-ar fi adus pâine, dacă nu i-ar fi îndemnat însuși Dumnezeu s-o facă. Celălalt însă, respingând hrana ca fiind adusă de oameni și stăruind în gândul cel nesocotit, a murit de foame. Deși la început amândoi s-au sfătuit rău, punându-și în minte un gând nesocotit și pierzător, totuși unul, venindu-și la dreapta socoteală, a îndreptat spre bine ceea ce hotărâse pripit și fără socoteală. Celălalt însă, stăruind în închipuirea nebună și aflându-se afară de dreapta socoteală, și-a atras asuprași moartea, pe care Dumnezeu a vrut să o abată de la el. Ce să zic și de acela al cărui nume nu vreau să-l spun, fiindcă trăiește? El primea adeseori pe dracul sub chip de înger și primea și descoperiri de la el, văzând neîncetat în chilie lumină ca de lampă. În cele din urmă acela i-a poruncit să aducă jertfă lui Dumnezeu pe fiul său, pe care-l avea cu sine în mânăstire, ca să fie învrednicit de cinstea patriarhului Avraam. Și atât de mult a ascultat sfatul aceluia, încât ar fi săvârșit de fapt junghierea fiului său de n-ar fi băgat fiul său de seamă că își ascuțea cuțitul împotriva obiceiului și gătea frânghii cu care avea să-l lege ca pentru o ardere de tot, ceea ce l-a făcut să-și caute scăparea prin fugă.

Am lungi vorba multă vreme istorisind și amăgirea unuia din Mesopotamia, care, cu toate că a dovedit o așa de mare înfrânare încât a stat mulți ani încuiat în chilia sa, în cele din urmă a fost batjocorit cu diavolești descoperiri și visuri încât, după așa de mari osteneli și virtuți cu care a întrecut pe toți monahii ce petreceau acolo, a căzut în iudaism și a primit tăierea împrejur. Căci, vrând diavolul să-l înșele, îi arăta de multe ori visuri aievea, ca prin acestea să-l facă să primească ușor rătăcirea la care voia să-l aducă. Astfel, i-a arătat într-o noapte neamul creștinilor, în frunte cu apostolii și cu mucenicii, întunecat, acoperit de toată rușinea și prăpădit de jale și întristare, iar într-altă parte, dimpotrivă, norodul jidovesc, cu Moise și proorocii, învăluit în lumină strălucitoare și petrecând în bucurie și fericire. Deci l-a sfătuit amăgitorul că, de vrea să aibă parte de fericirea și bucuria norodului jidovesc, să primească tăierea împrejur, iar el, lăsând-se amăgit, a făcut așa.

Din toate câte v-am spus se vede prea bine că nu s-ar fi batjocorit toți aceia așa de rău și de jalnic, dacă ar fi dobândit darul deosebirii.

După acestea a zis Gherman:,,Ni s-a arătat îndeajuns, cu pilde noi și prin cuvintele Părinților din vechime, că dreapta socoteală este izvorul, rădăcina, capul și legătura tuturor virtuților. Dar dorim să aflăm în ce fel am putea-o câștiga? Și cum să cunoaștem adevărata dreaptă socoteală, cea de la Dumnezeu, spre deosebire de cea mincinoasă, amăgitoare și de la diavolul?” A răspuns atunci Ava Moise:,,Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândește decât prin adevărata smerenie, care ne face să arătăm Părinților nu numai faptele, ci și gândurile noastre, și să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci întru toate să urmăm povățuirile bătrânilor și să credem că aceea este bun, ce vor socoti ei ca atare. Aceasta nu numai că face pe monah să rămână neabătut de la calea cea dreaptă prin discernământul adevărat, ci îl păzește și nevătămat de toate cursele diavolului. Căci este cu neputință să cadă în înșelăciunea dracilor cel ce își tocmește viața sa după judecata și părerea celor înaintați. Într-adevăr, chiar până nu s-a învrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin însuși faptul că-și arată Părinților gândurile rele ale sale, le vestejește pe acestea și le face mai slăbite. Căci, precum șarpele scos din ascunziș la lumină se silește să fugă și să se ascundă, tot astfel și gândurile cele rele date pe față prin mărturisire desăvârșită se grăbesc să fugă de la om. Iar ca să înțelegeți această virtute și mai bine dintr-o pildă, vă voi istorisi fapta lui Ava Serapion, pe care el însuși o amintea celor ce veneau la dânsul, ca să se știe păzi. El zicea așa: <<Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu Părintele meu. Și mi se întâmpla că, după ce mâncam noi, ridicându-mă de la masă furam câte un posmag, îndemnat de diavolul, și-l mâncam fără știrea bătrânului. Deci stăruind eu așa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obicei și nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era rușine să-i spun. S-a întâmplat însă, prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu, de-au venit niște frați la bătrânul, pentru folos duhovnicesc. Aceștia l-au întrebat despre gândurile lor. Și a răspuns bătrânul: «Nimic nu vatămă pe monahi și nu bucură pe draci mai tare ca ascunderea gândurilor de către Părinții cei duhovnicești». Le-a vorbit apoi și despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în sine-mi și, gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greșelile mele, m-am umilit și am început a plânge. Am scos apoi din sân posmagul pe care-l furam după obiceiul meu cel rău și, aruncându-mă la pământ, am cerut iertare pentru cele trecute și rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul: «O, fiule, te-a izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greșeala ta, ai junghiat pe dracul care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă și nu l-ai scos la arătare. De-acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare. Și nu isprăvi bătrânul vorba, și iată lucrarea diavolească se arătă ca o pară de foc ieșind afară din sânul meu, iar chilia se umplu de putoare, cât socoteau frații aceia că s-a aprins pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul: «lată, prin semnul ce s-a făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele și slobozirii tale». Așa a ieșit de la mine, prin mărturisire, patima lăcomiei pântecelui și lucrarea diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea acest fel de poftă.” Iată dar că și din cele zise de Ava Serapion ne învățăm că atunci ne vom învrednici de darul adevăratei deosebiri, când vom crede nu părerii noastre, ci învățăturii Părinților. Căci prin nici o altă greșeală nu duce diavolul pe monah mai ușor în prăpastie, ca prin aceea că-l înduplecă să lepede sfaturile Părinților și să urmeze judecății și voii sale. Trebuie să luăm pildă și de la meșteșugurile și științele omenești. Dacă acestea, pe care le pipăim cu mâinile și le vedem cu ochii ori le auzim cu urechile, nu le putem învăța de la noi, ci avem lipsă de cineva care să ne învețe și să ne îndrepteze bine, cum n-ar fi nebunie să credem că arta duhovnicească, cea mai grea dintre toate meșteșugurile, să nu aibă trebuință de învățător? Mai ales că ea este ascunsă și nevăzută și numai de inima curată poate fi văzută. Iar neizbutirea în această artă nu aduce numai pagubă vremelnică, ci pierderea și moartea veșnică a sufletului.”

A zis apoi Gherman: „Adeseori unii Părinți ascultând gândurile fraților nu numai că nu i-au tămăduit, dar i-au și osândit, și i-au dus la deznădejde. Aceasta a făcut pe mulți să se rușineze de mărturisire și să se acopere cu un văl de evlavie mincinoasă. Noi înșine am cunoscut o întâmplare ca aceasta în pârțile Siriei. Căci un frate oarecare și-a mărturisit gândurile sale cu toată curăția și cu toată sinceritatea unuia dintre bătrânii de acolo, dezvelindu-i fără sfială cele ascunse ale inimii. Iar acela, cum a auzit, a și început să se mânie și să se oțărască asupra fratelui, ocărându-l pentru astfel de gânduri rele, încât mulți auzind de aceasta s-au rușinat să-și mai mărturisească gândurile lor bătrânilor.”

A răspuns Ava Moise:,,Este bine, precum am zis mai înainte, să nu ascunzi gândurile tale de către Părinți. Dar să nu le destăinui oricui ți-ar ieși în cale, ci să le vestești bătrânilor duhovnicești care au darul deosebirii, și nu celor ce nu-s decât albiți de vreme. Căci mulți, uitându-se la vârstă, și-au mărturisit gândurile lor, dar în loc să primească tămăduire, au căzut în deznădejde pentru neiscusința bătrânilor. Era un frate oarecare foarte sârguincios. Acesta, fiind tare supărat de dracul curviei, a mers la un bătrân și i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela, fiind neiscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat și i-a zis că este ticălos și nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde și, părăsindu-și locul său, se întorcea la lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască, s-a întâlnit cu Ava Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut și foarte posomorit, l-a întrebat zicând: «Fiule, din ce pricină ești așa de mâhnit?» Acesta, la început, pentru multa mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale, zicând: <Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus și m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire și, fiind deznădăjduit, mă duc la lume». Auzind acestea, Ava Apollo îl mângâie pe fratele și-l sfătui mult, zicând: <<Nu te mira, fiule, și nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu în vârsta cărunteților și cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această căldură care nu se tămăduiește atât prin silință omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruiește-mi numai ziua ta de astăzi și întoarce-te în chilia ta.» Și a făcut fratele așa. Iar Ava Apollo, după ce s-a despărțit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Și stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: «Doamne, Cela ce lași să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să învețe la bătrânețile sale ceea ce în lungă vreme n-a învățat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiți». Iar după ce a sfârșit rugăciunea, văzu îndată un arap stând aproape de chilie și repezind săgeți asupra bătrânului, care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace și-ncolo, ca într-o beție, până ce, nemaiputând suferi, a ieșit din chilie și pe aceeași cale cu tânărul se întorcea la lume. Ava Apollo, înțelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: «Unde te duci și ce pricină te-a turburat așa de tare?>> Iar bătrânul, simțind că sfântul cunoaște ale sale, n-a zis nimic de rușine. A zis însă Ava Apollo: <<Întoarce-te în chilia ta și de aci înainte cunoaște slăbiciunea ta, și să te socotești pe tine sau neștiut de diavolul, sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic „lupta”, când nici atacul lui de-o zi n-ai fost în stare să-l suporți. Iar aceasta ți s-a întâmplat din pricină că, primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmașul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde nebăgând în seamă porunca aceea înțeleaptă, care zice: „Scapă pe cei târâți la moarte și nu înceta să răscumperi pe cei duși la junghiere” (Prov. XXIV, 11); dar nici pilda Mântuitorului nostru, care zice:,,Trestia zdrobită n-o frânge și inul ce fumegă nu-l stinge” (Matei XII, 20).» Căci nimenea n-ar putea răbda uneltirile vrăjmașului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească. Deci, după ce s-a împlinit această lucrare mântuitoare pentru noi, să ne rugăm laolaltă lui Dumnezeu ca să înlăture biciul cel lăsat asupra ta. Căci El aduce suferința și iarăși tămăduiește, rânește și cu mâinile Sale vindecă, smerește și înalță, omoară și înviază, pogoară în iad și ridică.” Aceasta zicând și rugându-se, îndată s-a izbăvit acela de războiul adus asupra lui. Apoi l-a sfătuit să ceară de la Dumnezeu să-i dea cuvânt de învățătură, ca să știe ce să grăiască la vremea cuvenită. Deci din toate cele zise să învățăm că nu se află altă cale sigură de mântuire decât aceasta: Să mărturisești gândurile tale Părinților celor mai cu dreaptă socoteală și să te lași îndrumat de ei spre virtute, și nicidecum de gândul și de părerea ta. Chiar de s-ar întâmpla cuiva să nimerească vreun bătrân mai simplu sau mai puțin iscusit, pentru aceasta nu trebuie să ocolească a-și mărturisi gândurile sale Părinților celor mai iscusiți și să nesocotească predania strămoșilor. Căci și aceștia nu din îndemnul lor, ci din al lui Dumnezeu și al Scripturilor însuflate au lăsat urmașilor sfatul ca să întrebe pe cei ce au înaintat mai mult ca ei. Putem să învățăm aceasta și din alte multe ce se cuprind în Scriptura cea de Dumnezeu însuflată, dar mai ales din istoria lui Samuil. Acesta, fiind închinat de prunc de către mama sa lui Dumnezeu și învrednicindu-se să-i vorbească Dumnezeu, n-a crezut totuși gândului său, ci, fiind chemat o dată și de două ori de Dumnezeu, a alergat la bătrânul Eli și după povățuirea acestuia și-a tocmit felul cum trebuie să răspundă lui Dumnezeu (1 Regi III, 1-14). Pe cel ce l-a găsit Dumnezeu vrednic de Sine, prin chemarea Sa voiește să-l povățuiască prin îndrumarea și Porunca bătrânului, ca prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie. Iar pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine însuși și vorbindu-i, deși putea să-i deschidă ochii numaidecât și să-l învețe calea desăvârșirii, îl trimite la Anania și-i poruncește să învețe de la acela calea adevărului, zicându-i: „Scoală-te, intră în cetate și acolo ți se va spune ce trebuie să faci” (Fapte IX, 6). Prin acestea ne învață să urmăm îndrumarea celor ce au călătorit înaintea noastră, ca nu cumva, înțelegându-se rău cele zise bine despre Pavel, să-I ia urmașii pildă de îndrăzneală, vrând fiecare să fie îndrumat la adevăr de însuși Dumnezeu, ca și Pavel, și nu prin povățuirea Părinților. Că acestea sunt așa, putem afla nu numai din cele zise, ci și din cele ce le-a arătat Apostolul prin fapte, după cum însuși scrie: „M-am suit la Ierusalim să văd pe Petru și pe Iacov și le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în deșert” (Gal. II, 2). Și a făcut aceasta măcar că era însoțit de darul Sfântului Duh prin puterea semnelor ce le făcea. Cine va fi, așadar, atât de mândru și plin de sine, încât să-și rânduiască viețuirea după părerea și judecata sa, când vasul alegerii mărturisește că are trebuință de sfatul apostolilor celor mai înainte de el? Se vede lămurit și din acestea că Domnul nu descoperă nimănui calea desăvârșirii, decât acelora ce sunt îndrumați pe dânsa de Părinții cei duhovnicești, precum zice și prorocul: „Întreabă pe părintele tău și-ți va vesti ție, pe cei mai bătrâni ca tine și-ți vor spune”.

Suntem datori deci să dobândim cu toată puterea și cu toată sârguința noastră darul deosebirii, care ne va putea păzi nevătămați de întinderea peste măsură spre amândouă părțile. Căci despre amândouă zic Părinții că sunt la fel de vătămătoare: atât întinderea peste măsură a postului, cât și săturarea pântecelui; atât privegherea peste măsură, cât și săturarea de somn; și la fel toate trecerile peste măsură. Am cunoscut pe unii care n-au fost biruiți de îmbuibarea pântecelui, dar au fost doborâți de postirea cea peste măsură și s-au rostogolit spre aceeași patimă a îmbuibării pântecelui, din slăbirea ce le-a venit de pe urma postirii fără măsură. Îmi aduc aminte că și eu am pătimit una ca aceasta. Așa de mult mă înfrânam, încât uitam de trebuința hranei până și două și trei zile, și nicidecum n-aș fi dorit hrană de nu m-ar fi îndemnat alții să mănânc. Și iarăși, din uneltirea diavolului așa fugise somnul de la ochii mei, încât foarte multe nopți de-a rândul rămâneam neadormit și rugam pe Dumnezeu să-mi facă parte și mie de puțin somn. Mai greu m-am primejduit din pricina nemâncării și a privegherii fără măsură decât din pricina îmbuibării pântecelui și a somnului mult.”

Cu așa de minunate învățături ne-a înveselit inima Sfântul Moise, încât noi, folosindu-ne, nu știam cum să preamărim pe Domnul, care dă atâta înțelepciune celor ce se tem de Dânsul. Lui I se cuvine stăpânirea și cinstea, în veci. Amin.

Sursa: Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, Volumul 1, Seria Religie, Traducere din grecește, introducere și note: pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, București, 2008, Editura Humanitas (Pag. 125-137)