Aceste afirmații despre nesfârșirea muncilor iadului sunt luate din cunoscuta teorie matematică despre infinit. De această teorie ne folosim adesea pentru a lămuri cât se poate de corect și de exact legăturile dintre făpturi și Făcător. Nici o știință, afară de matematică, nu e în stare să dea o atare explicație. Matematica, numai ea, dovedind că infinitul este de neajuns, pune în relațiile corecte cu el toate numerele, adică toate felurile făpturilor. Universul este număr, și toate părțile lui alcătuitoare sunt numere. Cel neinițiat în tainele matematicii nu poate nicidecum să încapă ideea că toate numerele, oricât de diferite între ele, sunt absolut egale față de infinit. Pricina acestei egalități este foarte simplă și limpede: ea constă în infinita – prin urmare mereu egala – deosebire dintre infinit și orice număr. Prin mijlocirea concluziilor incontestabile ale matematicii devine evident următorul lucru: concepția despre număr este o concepție relativă, nu esențială. Acest concept, alcătuind un bun firesc al mărginitelor făpturilor înțelegătoare, alcătuind o urmare inevitabilă a impresiilor sub a căror înrâurire intră făpturile odată cu intrarea întru ființa, nu poate fi nicidecum un bun al Ființei infinite. Cuprinzând toate numerele, infinitul rămâne totodată mai presus de orice număr în virtutea desăvârșirii ce nu cunoaște neajuns în vreo privință și nu poate fi supusă neajunsului. În virtutea acestei însușiri, infinitul, cuprinzând toate impresiile, rămâne mai presus de orice impresie; altminteri, el ar fi supus schimbărilor, lucru propriu numerelor, însă impropriu infinitului.

Continuă lectura →