Scrisoare trimisă de Valeriu Gafencu din închisoare, către surorile sale.

Dumnezeu a voit ca, în chipul cel mai firesc, să creșteți sufletește prin încercările trăite și… încet… încet… să evoluați în sensul vieții celei adevărate, Iubirea-Hristos.

Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmați cu inima și cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

Alta este viața, decât aceea pe care obișnuit, și-o închipuie oamenii.

Altul este omul însuși, decât acela ce se închipuie el.

Altul este adevărul, decât acela pe care și-l închipuie mintea omenească.

De ani de zile vă scriu mereu din temniță. Și tot scrisul meu este străbătut de același fir continuu, de același adevăr central: Hristos, viața veșnică.

Fără îndoială, că de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată și întinată de păcat, furați de vârtejul vieții, v-ați întrebat: Ce-i cu Valea nostru scump, de ne scrie mereu… mereu același lucru, conștiința păcatului, Iubire… Hristos?

Vreau să fiu sincer și deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Nu mi-am făcut niciodată iluzii, în ceea ce privește modul vostru de a privi viața, zbuciumul trăit în acești ultimi ani mai ales, pe mine.

Este de ajuns să vă gândiți că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, și acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcție: Sus, spre Cer. În această îndelungată perioadă, în care la plimbare nu puteam merge, decât o oră și jumătate pe zi, n-am făcut nimic altceva, decât să mă rog, să meditez, să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condițiunile de viață materială în care am trăit, au fost dintre cele mai grele.

Cu primul pas pe care l-am făcut în viața de închisoare, mi-am pus întrebarea: ”Pentru ce am fost eu închis?!”. Pe planul vieții sociale, privind relațiile mele cu lumea în care am trăit întotdeauna am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de conduită onestă și curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieții morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi și mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viață curată, un tip de om nou, care se menținea într-o viață morală, abstinentă, cu toată hotărârea și dârzenia. Politicos și corect în atitudine, elegant în ținută, bun la studii mi se dădeau întotdeauna, cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.

Ei bine, dacă așa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniță, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea și atâtea ispite? Și am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat și mai mult…m-am rugat. Ce este viața?

După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferințelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943… Continuă lectura →