Iannis locuia într-o garsonieră săracă, pe care o moștenise de la mama sa, într-un bloc cu douăzeci de apartamente. Lucra la brutăria din cartier, iar ziua sa de muncă începea dis-de-dimineață. De acolo de unde lucra obișnuia ca în fiecare zi să umple două sacoșe cu pâine și covrigi, pe care le împărțea bătrânilor și studenților din cartier. Spunea:

–          Iată, m-am gândit să vă aduc în dar puțină pâine caldă de la domnul Apostol brutarul, ca să-l pomeniți în rugăciunile voastre.

Adevărul era că Iannis dădea în fiecare lună o mare parte din salariul său pentru a-i hrăni cu pâine pe săracii din cartierul în care locuia. Lui Apostol îi spunea că are niște prieteni bolnavi pe care îi ajută și că în schimbul serviciilor pe care le face, chipurile, primește plată.

Dar cum ajunsese să-i cunoască pe săracii din cartier? Încă de când era copil, avea obiceiul să sune la rând pe la toate ușile, nu numai în blocul său, ci și în blocurile învecinate. Le spunea tuturor cine este și îi întreba dacă au nevoie să-i ajute cu ceva:

–          Cum o duceți? Nu cumva aveți vreo problemă și vă pot fi de folos cu ceva? Copii voștrii sunt bine?

La început unii îl alungau, alții îi închideau ușa în față nevrând să vorbească cu el, fiind în mod vădit deranjați de apariția sa neașteptată, alții însă doreau ca să audă de la el, precum ei înșiși mărturiseau, vreun cuvânt de folos. În cele din urmă el învăța pe fiecare câte ceva de folos. Ajunsese să cunoască ciudățeniile și însușirile deosebite ale caracterului fiecăruia.

Nopțile obișnuia să se retragă în casa lui cea săracă și să se roage. Continuă lectura →