Domniţa Despina, sotia Sfântului Voievod Neagoe Basarab, povesteşte:

Toamna anului 1509… Un vânt rece sufla sălbatic, smulgând acoperişurile de pe case, îndoind copacii şi ridicând colbul în vârtecuşuri. Pădurile păreau că freamătă de durere, zvărcolindu-se şi gemând după ajutor. Păsările zburau speriate, izbindu-se de zidurile caselor. În  odăile Băniei, jupânesele Neaga şi Neagoslava se însemnau cu sfânta cruce şi şopteau rugăciuni, privind cu îngrijorare plumburiul cerului.

Zi de zi veneau veşti tot mai întunecate de la Târgovişte. Se auzea că unora dintre boieri domnul Mihnea le tăia nasul, altora buzele, luându-le averile după pofta sa şi nedând socoteală nimănui de nimic. Încă adăugase şi fărădelegea desfrâului, aducând necinste şi ruşine în sufletele multor fiice şi soţii de boieri. Oamenii trăiau în conace şi în bordeie cu frica în sân. Leu ce răcneşte şi urs flămând este cel rău, care stăpâneşte peste un popor sărac, zice înţeleptul Solomon.

Nu se înserase bine când Neagoe împreună cu jupanii Pârvu şi Danciu au intrat călare în curtea casei boiereşti de la Craiova. Au întrebat grăbiţi de banul Barbu, vrând să stea la sfat cu dânsul. Erau neliniştiţi. Pereţii casei păreau să se fi posomorât odată cu intrarea lor. Numai Theodosie şi Stanca zburdau fericiţi în jurul tatălui lor. Neagoe i-a luat în braţe şi i-a aruncat de câteva ori în sus, spre marea lor fericire. Apoi le-a dat nelipsitele zaharicale aduse de la Târgovişte şi i-am dus în odaia lor, lăsându-i în grija Călţunei.

Între timp, sosise şi banul Barbu şi ne-am aşezat fiecare la locul său, împrejurul mesei pregătite pentru cină. Nimănui însă nu-i ardea de mâncare.

–          Aşa, a început banul Barbu, cum s-ar zice, ni s-a urât cu binele! Am auzit că s-au înmulţit pedepsele lui Mihnea zilele astea!

–          O, de-ar fi numai atât! I-a răspuns abătut Neagoe. E pedeapsa lui Dumnezeu, că ne-a dat pe mâna unui rătăcit! Da, rătăcit, fiindcă din câte se vede, domnul Mihnea are mai mult cuget latinesc decât ortodox. Zilele acestea s-au tot preumblat pe la Curte nişte cardinali şi călugări papistaşi, iar dânsul s-a învârtit mândru cu ei prin palat, de parcă i-ar fi venit în ospeţie papa de la Roma! Dar, Dumnezeu să mă ierte, nu aş avea nimic cu dânşii, dacă n-ar fi venit din porunca regelui Vladislav, faţă de care Mihnea are datorii şi obligaţii vechi… Încep să înţeleg acum de ce nu are domnul tragere de inimă pentru nimic din ale Bisericii noastre!

–          Dacă-i numai atât, i-a răspuns banul, apoi încă nu e nimica, fiindcă acestea sunt numai gândurile noastre…

–          Cum? A întrebat aprins Neagoe. E puţin lucru dacă domnul se face latin, ori poate că şi este deja?! Ce va fi cu ţara aceasta? Ce va fi cu mănăstirile noastre? Dacă ne pierdem credinţa, ne vom pierde şi neamul! Numai atâta vreme cât sufletul ne e slobod putem a ne ţine slobodă ţara de robie. Dar cine ne va mai izbăvi dacă sufletul ni se pleacă de bunăvoie spre legi străine? Neam din neamul Basarabilor nu s-a lepădat de credinţa pravoslavnică! Nouă nu ne trebuie nimic mai mult decât avem, căci sfânta noastră Biserică de Răsărit, aşa prigonită şi sărăcită cum este, totuşi nu conteneşte a revărsa harul Duhului Sfânt şi a naşte sfinţi, precum vedem cu ochii noştri, numai dacă nu suntem cu totul orbiţi de cele pământeşti…

–          Şi eu socotesc la fel! S-a înflăcărat Preda, fratele mai mic al lui Neagoe.

–          Să nu fie numai gândurile noastre! A răspuns iarăşi, tulburat, jupanul Barbu. Să mai aşteptăm!

Sursa:”Măria Sa, Neagoe Basarab… Însemnările Monahiei Platonida, Doamna  Despina a Ţării Româneşti” (Pag. 94)