Arhive pe etichete: Sfântul Vasile al Kineșmei-ului

Obișnuința: tocire a conștiinței și întunecare a rațiunii

Publicat la de

Sfantul Vasile al Kinesmei-ului cu capul descoperitÎn loc să se lase cuceriți de învățătura Lui și să-L recunoască cel puțin drept proroc, ei nu fac decât să întrebe cu uimire: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui?

Acestea sunt întrebări ale curiozității deșarte, care nu îndatorează la nimic și nu duc nicăieri. Această atitudine a compatrioților Săi a stârnit observația tristă a Domnului Iisus Hristos: Nu este proroc disprețuit, decât în patria sa și între rudele sale și în casa sa.

Ce atitudine aveau față de Domnul casnicii și rudele Lui știm deja. Frații Lui nu credeau în El, spune Evanghelistul Ioan (In 7, 5), considerându-L pur și simplu nebun, însă nici atitudinea compatrioților nu era mai bună. Nepăsarea și curiozitatea neîncrezătoare de la început s-au preschimbat în enervare și răutate fățișă atunci când propovăduirea Mântuitorului a atins orgoliul lor național. Au încheiat prin a-L izgoni din oraș, și chiar au vrut să-L arunce de pe munte (v. Lc. 4, 29).

Cum se explică asta? Cum să înțelegem incredibila tocire a conștiinței și întunecare a rațiunii care a dus la asemenea fapte? Fiindcă nu aveau cum să nu știe că izgonesc, în orice caz, un om neobișnuit, recunoscut deja ca mare proroc în multe orașe.

Cheia dezlegării acestei enigme psihologice se află în al treilea verset din capitolul 6. Continuă lectura →

Nu e nimic ascuns care să nu se dea pe față

Publicat la de

Sfantul Vasile al Kinesmei-ului scriindNu e nimic ascuns ca să nu se dea pe față; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare (22).

Păcatul se teme de lumină. El se ascunde în ungherele întunecoase ale sufletului, și diavolul, pricinuitorul păcatului, își dă toată silința ca în aceste cotloane puturoase să nu ajungă nici o rază de lumină, ca să nu fie date în vileag lucrările lui cele întunecate, minciune și viclenia lui. Sub înrâurirea relei voi a diavolului, oamenii depravați nu suferă să privească cineva în sufletul lor și nu le place nici să facă asta măcar ei înșiși. Iată de ce adeseori sufletul e ca o magazie întunecoasă, în care este o grămadă de vechituri și unde nu mai descurci nimic: praf, murdărie, gunoi – gânduri rele, pofte murdare, patimi ascunse… Toate ungherele sunt ticsite, însă adeseori nici măcar nu băgăm de seamă asta în noi înșine, fiindcă mintea neluminată de lumina evanghelică nu se descurcă să-și lămurească ce este bine și ce e rău. Adeseori, un păcat îndoielnic, acoperit numai puțin cu aparenta noblețe a intențiilor sau cu un sofism construit fără iscusință pe baza textului sfânt, este luat drept virtute – și, din păcate, acesta este un fenomen care se întâlnește pe scară largă. Nu degeaba în literatura noastră a apărut o terminologie absurdă și pervertită care vine cu perle de genul ”nobilă trufie”, ”sfântă ură” și așa mai departe. Oricât ar părea de ciudat, o masă uriașă de oameni ce sunt creștini de două mii de ani încă nu știu ce este păcat și care este linia care desparte din punct de vedere moral admisibilul de fărădelege. Rareori se ridică morala obștească a vremii noastre peste nivelul codului penal – și necunoscând nici principiile morale, nici criteriul evanghelic, oameni care sunt de o proastă calitate morală, neîndoielnică se consideră cu sinceritate niște oameni minunați și sunt absolut liniștiți cu privire la viitorul lor veșnic – asta dacă, bineînțeles, se gândesc la el. ”Când meditez la faptele mele, găsesc că sunt un om bun!”, ”Sunt mai bun decât mulți alții!”, ”De ce să fac pe modestul? În sufletul meu nu găsesc urâțenie morală!”: ați avut prilejul să auziți asemenea aprecieri? Și asta o spun oameni care nu fac doar acele fărădelegi pedepsite penal cu închisoare. Chiar așa. N-am făcut nici o crimă, n-am omorât pe nimeni, n-am jefuit pe nimeni, nu am furat nimic! Ce mi se mai poate pretinde? Și omul este liniștit. I se pare că în magazia întunecoasă a sufletului său totul e bine. În întuneric se șterg contururile viciului și patimilor, și păcatul nu se observă.

Aduceți însă lumina evanghelică în magazia aceasta întunecoasă, și tabloul se va schimba radical. Continuă lectura →

Cum recunoaștem ispitele vrăjmașului din vremea rugăciunii?

Publicat la de

Sfantul Vasile al Kinesmei-ului sezand”Când ne rugăm, scrie părintele Ioan din Kronstadt, în gândurile noastre, în chip ciudat, cele mai sfinte și mai înalte lucruri se învârt alături de lucruri pământești, lumești, de nimic; de pildă, Dumnezeu este alături de un oarecare obiect iubit – de bani, de un lucru, de o haină, de o pălărie sau de vreo mâncare gustoasă, de o băutură plăcută sau de o distincție exterioară, de o cruce, de un ordin, de o panglică și așa mai departe.”

Îndată ce rugăciunea se sfârșește, toate aceste gânduri pestrițe, incoerente, dispar însă imediat, ca niște nori risipiți de vânt. Adeseori nici măcar nu vă amintiți la ce vă gândeați în timpul rugăciunii, lucrurile care păreau atunci neobișnuit de importante și necesare, cerând neapărat o examinare serioasă.

Acest fapt arată cel mai bine prezența unei puteri străine, vrăjmașe rugăciunii, în ideile obsesive.

În fine, după spusele părintelui Ioan din Kronstadt, înrâurirea puterii rele se face simțită și în multe alte fenomene ale vieții duhovnicești. ”Fără îndoială, spune el, Continuă lectura →

Egoismul, sursa descompunerii societății

Publicat la de

Icoana Sf Vasile al KinesmeiSă zicem că sunt țăran. Pot să-mi fac lucrarea mea țărănească în duhul celui mai îngust egoism: să mă iau de gât cu oricine îndrăznește să atenteze la proprietatea mea sau la drepturile mele, să fiu zgârcit, să mă cert cu spume la gură pentru orice palmă de fâneață, să fur de la vecini lemne, să mârâi la oricine îmi cere ajutorul într-o nevoie și așa mai departe, și atunci sunt un element de putrefacție, un element dăunător pentru societate; dar pot și să cedez în disputele pentru pământ, să evit certurile, să-i ajut pe nevoiași cu ce pot (cu munca mea, cu uneltele mele, cu alimentele mele, să le dau o parte din veniturile mele celor neajutorați și săraci, și așa mai departe), și atunci împlinesc porunca lui Dumnezeu și reprezint un element de viață, ziditor, un element folositor pentru societate.

Egoismul este întotdeauna o forță a descompunerii, a putrefacției, și lucrarea aceasta a egoismului se manifestă în orice fel de împrejurări. Degeaba se spune că societatea nu poate fi construită pe principiile evanghelice ale lepădării de sine și că cea mai bună dezlegare a problemei acesteia, care rămâne doar la nivelul dezideratului, este cea ca egoismul personal al fiecărui membru al societății să fie ținut între limitele legii, ca el să nu se ciocnească cu egoismul vecinului său, în orice caz, să-și cunoască marginile. Această opinie consideră că a defini precis și clar drepturile și îndatoririle tuturor și fiecăruia fără a prejudicia pe nimeni este tot ce trebuie pentru înflorirea societății.

Acest mod de a pune problema e radical greșit. Continuă lectura →