În loc să se lase cuceriți de învățătura Lui și să-L recunoască cel puțin drept proroc, ei nu fac decât să întrebe cu uimire: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui?
Acestea sunt întrebări ale curiozității deșarte, care nu îndatorează la nimic și nu duc nicăieri. Această atitudine a compatrioților Săi a stârnit observația tristă a Domnului Iisus Hristos: Nu este proroc disprețuit, decât în patria sa și între rudele sale și în casa sa.
Ce atitudine aveau față de Domnul casnicii și rudele Lui știm deja. Frații Lui nu credeau în El, spune Evanghelistul Ioan (In 7, 5), considerându-L pur și simplu nebun, însă nici atitudinea compatrioților nu era mai bună. Nepăsarea și curiozitatea neîncrezătoare de la început s-au preschimbat în enervare și răutate fățișă atunci când propovăduirea Mântuitorului a atins orgoliul lor național. Au încheiat prin a-L izgoni din oraș, și chiar au vrut să-L arunce de pe munte (v. Lc. 4, 29).
Cum se explică asta? Cum să înțelegem incredibila tocire a conștiinței și întunecare a rațiunii care a dus la asemenea fapte? Fiindcă nu aveau cum să nu știe că izgonesc, în orice caz, un om neobișnuit, recunoscut deja ca mare proroc în multe orașe.
Cheia dezlegării acestei enigme psihologice se află în al treilea verset din capitolul 6. Continuă lectura
