Domnul
Fiu al domnului Bogdan al II-lea şi al Mariei Oltea, Ştefan l-a înfrânt în 1457, la Doljeşti, pe Petru Aron, ucigaşul tatălui său, şi a fost uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o ameninţare pentru Europa şi pentru întreaga Creştinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ştefan a obţinut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Ţării Moldovei spune că, după această luptă, Ştefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine şi cu apă şi în toată ţara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu şi numai Lui să i se aducă laudă”.
După propria sa mărturie, Ştefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câştigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) şi Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) şi Războieni-Valea Albă (1476). Şi în cazul înfrângerilor, Ştefan cel Mare a dovedit o profundă conştiinţă duhovnicească: „a stat în voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său”.

Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Şcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal şi a zăcut jumătate de zi printre morţi. Acest moment şi poate înţelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.

Ctitorul
În cea de-a doua parte a domniei, Ştefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici şi mănăstiri, construind chiar şi două în acelaşi an. Tradiţia vorbeşte de un număr de 40 de lăcaşuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcţia în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele şi cărţile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumuseţe – Tetraevanghele, Mineie, Vieţile Sfinţilor –, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur şi argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ştefaniană”.

Această epocă, deopotrivă culturală şi spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Ţării Moldovei şi a rămas o moştenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spaţiul românesc, ci şi în spaţiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieţii monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ştefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea şi împodobirea locaşurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălţate cu smerenie către Dumnezeu.

Familia
Viaţa de familie a unui principe creştin este unită permanent cu responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru poporul încredinţat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supuşii, inclusiv prin datoria de a lăsa ţării un urmaş vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înţelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ştefan cel Mare. Întâia soţie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soţie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soţii nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieţii. Dintre băieţi, îi va supravieţui doar Bogdan al III-lea, urmaş la tron şi fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Ţării Româneşti – şi a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedeşte falsitatea ipotezelor privind numeroşii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareş. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaş este rodul pocăinţei adânci a domnului, care a avut tăria de a-şi plânge păcatul şi de a-şi întoarce viaţa la Dumnezeu. Pentru această conştiinţă smerită, Dumnezeu a întors o greşeală într-o binecuvântare şi a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcaşuri întocmai ca şi tatăl său.

Omul şi sfântul
Sfârşitul domnului a fost unul pe măsura vieţii sale: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă” (Letopiseţul lui Grigore Ureche).

După trecerea lui Ştefan cel Mare la cele veşnice, în 2 iulie 1504, poporul a simţit că are un mijlocitor şi un rugător în cer. Continuă lectura →