Să zicem că sunt țăran. Pot să-mi fac lucrarea mea țărănească în duhul celui mai îngust egoism: să mă iau de gât cu oricine îndrăznește să atenteze la proprietatea mea sau la drepturile mele, să fiu zgârcit, să mă cert cu spume la gură pentru orice palmă de fâneață, să fur de la vecini lemne, să mârâi la oricine îmi cere ajutorul într-o nevoie și așa mai departe, și atunci sunt un element de putrefacție, un element dăunător pentru societate; dar pot și să cedez în disputele pentru pământ, să evit certurile, să-i ajut pe nevoiași cu ce pot (cu munca mea, cu uneltele mele, cu alimentele mele, să le dau o parte din veniturile mele celor neajutorați și săraci, și așa mai departe), și atunci împlinesc porunca lui Dumnezeu și reprezint un element de viață, ziditor, un element folositor pentru societate.

Egoismul este întotdeauna o forță a descompunerii, a putrefacției, și lucrarea aceasta a egoismului se manifestă în orice fel de împrejurări. Degeaba se spune că societatea nu poate fi construită pe principiile evanghelice ale lepădării de sine și că cea mai bună dezlegare a problemei acesteia, care rămâne doar la nivelul dezideratului, este cea ca egoismul personal al fiecărui membru al societății să fie ținut între limitele legii, ca el să nu se ciocnească cu egoismul vecinului său, în orice caz, să-și cunoască marginile. Această opinie consideră că a defini precis și clar drepturile și îndatoririle tuturor și fiecăruia fără a prejudicia pe nimeni este tot ce trebuie pentru înflorirea societății.

Acest mod de a pune problema e radical greșit. Continuă lectura →