Mitropolitul Anthony Bloom

            Dumnezeu este dispus să rămână cu desăvârșire în afara vieții noastre, este gata să ridice aceasta ca pe o cruce, însă nu este deloc dispus să devină o parte a vieții noastre. Astfel, atunci când cugetăm la absența lui Dumnezeu, nu merită să ne întrebăm pe noi înșine: Cine este vinovat pentru aceasta? Noi, totdeauna Îi atribuim vinovăția lui Dumnezeu, totdeauna Îl acuzăm pe El, fie direct, fie înaintea oamenilor, că este absent, că niciodată nu este prezent atunci când avem nevoie de El, că niciodată nu răspunde ori de câte ori scăpăm la El.

Există clipe când suntem mai „evlavioși” ca de obicei și, mânați de acea „evlavie”, spunem: „Dumnezeu îmi pune la încercare răbdarea, credința, smerenia”. Aflăm o grămadă de moduri pentru a schimba judecata lui Dumnezeu împotriva noastră în lauda noastră. Suntem atât de răbdători, încât Îl putem suporta chiar și pe Dumnezeu. Când mergem să ne rugăm, totdeauna vrem CEVA de la El și niciodată pe EL. Aceasta se poate numi legătură? Ne purtăm în felul acesta cu prietenii noștri? Țintim mai ales la acela care ne poate da prietenia sau îl iubim pe prieten? Se întâmplă același lucru în legăturile noastre cu Dumnezeu?

Să cugetăm puțin la rugăciunile noastre, la ale voastre și la ale mele. Gândiți-vă la căldura, la profunzimea și la intensitatea pe care le are rugăciunea voastră când se face pentru cineva pe care-l iubiți sau pentru ceva care are mare importanță pentru viața voastră. Atunci inima voastră este deschisă, tot lăuntrul vostru este pironit la rugăciune. Nu cumva aceasta înseamnă că Dumnezeu are vreo oarecare însemnătate pentru voi? NU, nicidecum! Ci, în mod simplu, vă preocupă numai subiectul rugăciunii voastre. Continuă lectura →