Arhive pe etichete: bioetica și bioteologie

„Medicamentul nemuririi” – Hristos

Publicat la de
  1. dnaÎn general, Biserica Ortodoxă nu refuză descoperirile științei, ci acceptă rezultatele acesteia care pot avea o acțiune pozitivă, folositoare omului. Desigur, după cum învață Părinții Bisericii, între teologie și știință nu este un conflict, deoarece scopurile și rolurile lor sunt diferite. Știința se preocupă de îmbunătățirea condițiilor de viață ale omului, mai ales că după cădere, acesta a îmbrăcat hainele de piele ale stricăciunii și ale morții, însă teologia îl călăuzește pe om către comuniunea cu Dumnezeu, îl conduce spre îndumnezeire.

Pe de altă parte, există oameni de știință care trăiesc prezența lui Dumnezeu în natură. Aris Patrinos, coordonator al Programului pentru Genomul Uman în SUA, într-un discurs de-al său spunea: ”Toți câți am luat parte la Programul Genomului Uman am simțit această realizare ca pe o atingere a lui Dumnezeu. Până și aceia dintre noi care afirmaseră că sunt atei au simțit o teamă sfântă atunci când am ajuns atât de aproape de a arunca această prima privire în cartea vieții, scrisă într-o limbă care până acum îi era cunoscută doar lui Dumnezeu. Cu toate că suntem în posesia acestei cărți și cunoaștem, poate, și câteva cuvinte sau litere, încă nu știm prea bine ce spune și poate că aceasta va dura zeci de ani; poate că această realizare ne va aduce mai aproape de Dumnezeu”.

De asemenea, mulți savanți au sentimentul că, cu cât înaintează cercetările, cu atât se ivesc mai multe semne de întrebare. Aris Patrinos, într-un interviu acordat periodicului Popular Science, spunea în acest sens că pe cât se dezvoltă cunoașterea noastră în domeniul biologiei, pe atât ”sporește și ignoranța noastră. Funcția vieții este atât de complexă încât s-ar putea să nu reușim niciodată să o facem deterministă. Există un element haotic pe care, oricât de mult am progresa, nu îl depășim”.

Așa cum s-a arătat anterior, teoriile științifice evoluează și se modifică permanent; de aceea Biserica stabilește, pe de-o parte, principiile teologice fundamentale cu privire la om, iar, pe de altă parte, urmărește cercetările științifice cu calm, cu discernământ, fără grabă, ținând cont și de posibilitatea răsturnării actualelor descoperiri. Continuă lectura →

Bioetica ortodoxă

Publicat la de

bioetica si bioteologieEtica ortodoxă reclamă așezarea tehnologiei medicale, împreună cu toate posibilele ei seducții lumești, în cadrele ortodoxe tradiționale ale rugăciunii, ale pocăinței și ale îndumnezeirii.

Adesea, etica ortodoxă nu oferă răspunsuri imediate la solicitările eticii seculare care par să o asedieze din toate părțile. Interesele celor două etici diferă radical. Etica ortodoxă caută sfințenia, chiar și în moarte, și nu doar ceea ce este bine și corect.

Ortodoxia mai presus de toate, nu ne cere să fim buni după măsurile acestei lumi, ci ne cheamă să fim sfinți, potrivit unor măsuri ce se află dincolo de această lume. Nu trasează cu ușurință granițele dintre îndatorire și exces de zel. Ne cheamă pur și simplu să devenim nimic mai puțin decât sfinți.

Sursa: Bioetică și Bioteologie, Ierotheos Vlahos, Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie – 2013 Editura Christiana (Pag. 58)

Cum moare un om și se naște un sfânt

Publicat la de

CuviosulPaisieAghioritulE foarte grăitor chipul adormirii Părintelui Paisie Aghioritul, departe de terapia intensivă și în climatul ”morții naturale”, cu conștiința propriei stări și cu rugăciune, așa cum descrie ieromonahul Isaac, biograful Starețului.

La un moment dat a hotărât să oprească tratamentul invaziv și se folosea doar de cele ce-i erau de maximă necesitate.

”Deși pentru o vreme Starețul s-a supus cu smerenie prescripțiilor medicilor, într-o zi l-a chemat pe chirurgul care l-a operat și i-a zis:

– De acum înainte vom opri tratamentul.

– De ce Gheronda?

– Acum vei face ascultare. Vei da poruncă să oprim tratamentul, căci din pricina lui nu pot face nimic. Ieri am vrut să mă rog în genunchi și nu am putut. Nu mai pot primi pe nimeni. S-a terminat misiunea mea. Până aici a fost. De acum înainte mă veți lăsa liniștit.

După aceea l-a întrebat pe medic:

– Pot să beau puțină apă sau zeamă de harbuz? Nimic altceva. Și te rog să mai vii încă o dată la mine, iar apoi să nu mai vii.

<<Ultima dată când l-am văzut, povestește medicul chirurg Gheorghe Blațas, cu șapte zile înainte de adormirea sa, eram foarte mâhnit. De multe ori mă frământam și mă întrebam dacă ceea ce facem bolnavilor este corect. Când Starețul m-a văzut astfel, mi-a spus:

– Ascultă, doctore. Toate s-au făcut așa cum trebuia. Mare este răsplata ta. Nu te mâhni! Și vreu să mai știi ceva: atunci când vei avea nevoie de mine, voi fi alături de tine.

– Gheronda, dar ficatul Sfinției Voastre s-a umflat și vă doare – i-am spus – pentru că a făcut o metastază înfricoșătoare.

Atunci el a zâmbit și mi-a spus:

– Dar aceasta este mândria mea. Nu te mâhni! Acesta m-a ținut până la șaptezeci de ani și tot acesta mă trimite acum, cât se poate de repede, acolo unde trebuie să merg. Nu te mâhni pentru aceasta, sunt foarte bine!>>.

În timp ce spunea acestea, l-a apucat o criză de dispnee. A fost nevoit să-și pună masca de oxygen, pe care o folosea atunci când respira greu. Durerile deveneau tot mai mari dar nu primea să i se facă injecții calmante. Nu voia să lipsească cu desăvârșire durerea. Lua numai câte un cortizon ca să se poată sluji singur până la sfârșit”.

De asemenea, sunt descrise și ultimele clipe ale pururea-pomenitului Stareț:

”În ultimele zile a cerut de la doi episcopi cunoscuți lui, care au trecut să-l vadă, să-i citească rugăciunea de iertare. Se împărtășea regulat. Deși se ostenea mult, mergea totuși singur la biserică. Atunci când i-au propus să aducă preotul ca să-l împărtășească la chilie, el a refuzat spunând:

– Eu trebuie să merg la Hristos, iar nu Hristos la mine.

Durerile continuau să crească. Ajunseseră să fie la fel cu cele ale mucenicilor.

– Gheronda, nu vă doare? – l-a intrebat un monah athonit, pentru că îl vedea liniștit și pașnic.

– M-am obișnuit – a răspuns Starețul.

Într-adevăr, în toată viața lui a suferit și de aceea se familiarizase cu durerea. Nu intra în panică, nu murmura, ci răbda și slavoslovea pe Dumnezeu. Acum însă filosofa ducându-se cu mintea la chinurile sfinților mucenici. Spunea: <<Cât de mult m-au folosit bolile, nu m-au folosit nevoințele pe care l-am făcut ca monah>>.

Din când în când psalmodia, ca să uite durerea înficoșătoare și să înlocuiască cu psalmodia suspinele pe care le scotea fără să vrea.

La sărbătoarea Sfintei Eufimia, pe 11 Iulie, într-o zi de luni, s-a împărtășit pentru ultima dată, stând în genunchi pe pat, fiindcă îi era cu neputință să meargă la biserică.cuviosul-paisie-aghioritul-icoana2

De câteva zile încetase să mai primească lume. Acum, când se apropia sfârșitul, dorea ca nici surorile să nu mai intre la el in chilie. Când avea nevoie de ceva, bătea în perete și venea monahia care îl slujea. Voia să fie singur, să se roage nestingherit și să se pregătească mai bine pentru ieșirea lui. S-a slujit singur până la sfârșitul lui. S-a chinuit neînchipuit de mult, însă era vesel și liniștit.

Starețul ajunsese la ultima sa noapte mucenicească. O chema pe Maica Domnului în durerile lui spunând:<<Măicuța mea cea dulce!>> Timp de două ore și-a pierdut cunoștința, iar când și-a revenit a spus cu o voce stinsă: <<Mucenicie, adevărată mucenicie..>> . Apoi a adormit în pace”

Ultimele clipe ale omului, învăluite în taina morții, sunt importante, unice, și de aceea trebuie însoțite de rugăciune, tăcere, cunoștință, pocăință, adică trebuie să fie pline de sens și de viață.

 

 Sursa: Bioetică și Bioteologie, Ierotheos Vlahos, Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie – 2013 Editura Christiana (Pag. 164 – 167)