Astăzi, 5 Mai, este pomenirea Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou de la Nea Makri, care a suferit moarte mucenicească acum mai bine de 500 de ani și care ajută în mod necontenit pe oricine îl strigă în rugăciune, cu credință si zdrobire de inimă.
Sfinte Efrem cel Nou, roagă-te lui Hristos – Dumnezeu pentru noi!
Pentru activarea subtitrării, faceți click pe butonul CC din dreapta jos a clipurilor video.
Etica ortodoxă reclamă așezarea tehnologiei medicale, împreună cu toate posibilele ei seducții lumești, în cadrele ortodoxe tradiționale ale rugăciunii, ale pocăinței și ale îndumnezeirii.
Adesea, etica ortodoxă nu oferă răspunsuri imediate la solicitările eticii seculare care par să o asedieze din toate părțile. Interesele celor două etici diferă radical. Etica ortodoxă caută sfințenia, chiar și în moarte, și nu doar ceea ce este bine și corect.
Ortodoxia mai presus de toate, nu ne cere să fim buni după măsurile acestei lumi, ci ne cheamă să fim sfinți, potrivit unor măsuri ce se află dincolo de această lume. Nu trasează cu ușurință granițele dintre îndatorire și exces de zel. Ne cheamă pur și simplu să devenim nimic mai puțin decât sfinți.
Sursa: Bioetică și Bioteologie, Ierotheos Vlahos, Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie – 2013 Editura Christiana (Pag. 58)
E foarte grăitor chipul adormirii Părintelui Paisie Aghioritul, departe de terapia intensivă și în climatul ”morții naturale”, cu conștiința propriei stări și cu rugăciune, așa cum descrie ieromonahul Isaac, biograful Starețului.
La un moment dat a hotărât să oprească tratamentul invaziv și se folosea doar de cele ce-i erau de maximă necesitate.
”Deși pentru o vreme Starețul s-a supus cu smerenie prescripțiilor medicilor, într-o zi l-a chemat pe chirurgul care l-a operat și i-a zis:
– De acum înainte vom opri tratamentul.
– De ce Gheronda?
– Acum vei face ascultare. Vei da poruncă să oprim tratamentul, căci din pricina lui nu pot face nimic. Ieri am vrut să mă rog în genunchi și nu am putut. Nu mai pot primi pe nimeni. S-a terminat misiunea mea. Până aici a fost. De acum înainte mă veți lăsa liniștit.
După aceea l-a întrebat pe medic:
– Pot să beau puțină apă sau zeamă de harbuz? Nimic altceva. Și te rog să mai vii încă o dată la mine, iar apoi să nu mai vii.
<<Ultima dată când l-am văzut, povestește medicul chirurg Gheorghe Blațas, cu șapte zile înainte de adormirea sa, eram foarte mâhnit. De multe ori mă frământam și mă întrebam dacă ceea ce facem bolnavilor este corect. Când Starețul m-a văzut astfel, mi-a spus:
– Ascultă, doctore. Toate s-au făcut așa cum trebuia. Mare este răsplata ta. Nu te mâhni! Și vreu să mai știi ceva: atunci când vei avea nevoie de mine, voi fi alături de tine.
– Gheronda, dar ficatul Sfinției Voastre s-a umflat și vă doare – i-am spus – pentru că a făcut o metastază înfricoșătoare.
Atunci el a zâmbit și mi-a spus:
– Dar aceasta este mândria mea. Nu te mâhni! Acesta m-a ținut până la șaptezeci de ani și tot acesta mă trimite acum, cât se poate de repede, acolo unde trebuie să merg. Nu te mâhni pentru aceasta, sunt foarte bine!>>.
În timp ce spunea acestea, l-a apucat o criză de dispnee. A fost nevoit să-și pună masca de oxygen, pe care o folosea atunci când respira greu. Durerile deveneau tot mai mari dar nu primea să i se facă injecții calmante. Nu voia să lipsească cu desăvârșire durerea. Lua numai câte un cortizon ca să se poată sluji singur până la sfârșit”.
De asemenea, sunt descrise și ultimele clipe ale pururea-pomenitului Stareț:
”În ultimele zile a cerut de la doi episcopi cunoscuți lui, care au trecut să-l vadă, să-i citească rugăciunea de iertare. Se împărtășea regulat. Deși se ostenea mult, mergea totuși singur la biserică. Atunci când i-au propus să aducă preotul ca să-l împărtășească la chilie, el a refuzat spunând:
– Eu trebuie să merg la Hristos, iar nu Hristos la mine.
Durerile continuau să crească. Ajunseseră să fie la fel cu cele ale mucenicilor.
– Gheronda, nu vă doare? – l-a intrebat un monah athonit, pentru că îl vedea liniștit și pașnic.
– M-am obișnuit – a răspuns Starețul.
Într-adevăr, în toată viața lui a suferit și de aceea se familiarizase cu durerea. Nu intra în panică, nu murmura, ci răbda și slavoslovea pe Dumnezeu. Acum însă filosofa ducându-se cu mintea la chinurile sfinților mucenici. Spunea: <<Cât de mult m-au folosit bolile, nu m-au folosit nevoințele pe care l-am făcut ca monah>>.
Din când în când psalmodia, ca să uite durerea înficoșătoare și să înlocuiască cu psalmodia suspinele pe care le scotea fără să vrea.
La sărbătoarea Sfintei Eufimia, pe 11 Iulie, într-o zi de luni, s-a împărtășit pentru ultima dată, stând în genunchi pe pat, fiindcă îi era cu neputință să meargă la biserică.
De câteva zile încetase să mai primească lume. Acum, când se apropia sfârșitul, dorea ca nici surorile să nu mai intre la el in chilie. Când avea nevoie de ceva, bătea în perete și venea monahia care îl slujea. Voia să fie singur, să se roage nestingherit și să se pregătească mai bine pentru ieșirea lui. S-a slujit singur până la sfârșitul lui. S-a chinuit neînchipuit de mult, însă era vesel și liniștit.
Starețul ajunsese la ultima sa noapte mucenicească. O chema pe Maica Domnului în durerile lui spunând:<<Măicuța mea cea dulce!>> Timp de două ore și-a pierdut cunoștința, iar când și-a revenit a spus cu o voce stinsă: <<Mucenicie, adevărată mucenicie..>> . Apoi a adormit în pace”
Ultimele clipe ale omului, învăluite în taina morții, sunt importante, unice, și de aceea trebuie însoțite de rugăciune, tăcere, cunoștință, pocăință, adică trebuie să fie pline de sens și de viață.
Sursa: Bioetică și Bioteologie, Ierotheos Vlahos, Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie – 2013 Editura Christiana (Pag. 164 – 167)
monahul Damaschin Grigoriatul
Omeneşte vorbind, Africa este cel mai nedreptăţit continent când vine vorba de răspândirea cuvântului Lui Dumnezeu. Obstacole naturale sau alţi parametri negativi nu au facilitat ca învăţătura să ajungă în cele mai adânci părţi ale continentului, cu excepţia regiunilor din nordul şi nord-estul lui. Se poate să fi fost planul Proniei divine, pentru răspândirea credinţei acolo, chiar recent, in timpul secolului al xx-lea.
Este un fapt cunoscut că alte ‘’biserici’’ creştine s-au stabilit in aproape toată Africa, începând cu jumătatea secolului al XVIII – lea, prin colonizarea de către popoare europene. În afară de scopul exploatării acelor pământuri purtătoare de aur, aceste popoare au plănuit de asemenea să îşi răspândească religia. Astfel, sunt acolo creştini catolici din secolul al XVIII – lea, protestanţi de la jumătatea secolului al XX – lea, urmaţi de ‘’biserici’’ eretice ale zilelor din urmă, cu un conţinut creştin sau chiar demonic, formate de către pastori africani.
Aceste ‘’biserici’’, care sunt tăiate din plinătatea adevărului şi a Vieţii, nu s-au preocupat niciodată – nici în trecut, nici în prezent si nici în viitor – să scoată misticismul african de sub diferitele influenţe demonice şi convingeri. Explicaţia este simplă: diavolul se teme de Adevăr; Adevărul este Hristos şi Ortodoxia şi este o mare prăpastie între El şi legiunile demonice.
Biserica Ortodoxă a întârziat mult aducerea mesajului său în Africa. Numai cei mai înflăcăraţi din cler, din Grecia şi de pretutindeni, care, cu binecuvântarea episcopilor locali, s-au stabilit în diferite regiuni ale Africii şi au aprins mici scântei de lumină duhovniceasca. Şi, doar această lumină – lumina credinţei şi a vieţii ortodoxe – este capabilă să-l anime pe băştinaşul african şi să să-l descătuşeze din chinurile pe care le generează vrăjitoria şi idolatria.
Călătoriile mele consecutive în Africa Centrală cu scopuri misionare m-au ajutat să-mi fac o imagine autentică a elementului păgân şi să ajung la anumite concluzii.
În Africa – cel puţin în sfera de care eu sunt preocupat cel mai frecvent- nu se pomeneşte de un ateism african. Este un element foarte încurajator, când aspiri să îi conduci la adevaratul, Mantuitorul nostru, Iisus Hristos şi la Biserica Sa.
Vrăjitoria implică o credinţă că, înăuntrul animalului şi plantei se află puteri supranaturale, invizibile, care acţionează ca spirite cu diferite caracteristici şi, care influenţează viaţa unei persoane. Una dintre cele mai vechi forme este vrăjitoria ’’homeopată’’. Ca un exemplu, am vrea să menţionăm practica vraciului care, pentru a răni duşmanul, va confecţiona o asemănare a lui (o ’’păpuşă’’) din lemn, ceară sau argilă. O formează astfel încât să semene cu duşmanul, cât mai mult posibil. Dacă nu seamănă cu duşmanul, el ’’botează’’ asemănarea cu numele duşmanului şi apoi începe să-l tortureze în funcţie de rezultatele pe care vrea să le obţină. De exemplu, dacă vrea să provoace moartea unui animal, n-are decât să pună în aplicare moartea acelui animal. Ca să-l omoare pe duşmanul ’’clientului’’ său, el înfige un ac în ’’inima’’ unei păpuşi sau a unei imagini din lemn care se presupune că îl reprezintă pe duşman. Continuă lectura
Înțelepciunea Sfinților 