Egoismul, sursa descompunerii societății

Icoana Sf Vasile al KinesmeiSă zicem că sunt țăran. Pot să-mi fac lucrarea mea țărănească în duhul celui mai îngust egoism: să mă iau de gât cu oricine îndrăznește să atenteze la proprietatea mea sau la drepturile mele, să fiu zgârcit, să mă cert cu spume la gură pentru orice palmă de fâneață, să fur de la vecini lemne, să mârâi la oricine îmi cere ajutorul într-o nevoie și așa mai departe, și atunci sunt un element de putrefacție, un element dăunător pentru societate; dar pot și să cedez în disputele pentru pământ, să evit certurile, să-i ajut pe nevoiași cu ce pot (cu munca mea, cu uneltele mele, cu alimentele mele, să le dau o parte din veniturile mele celor neajutorați și săraci, și așa mai departe), și atunci împlinesc porunca lui Dumnezeu și reprezint un element de viață, ziditor, un element folositor pentru societate.

Egoismul este întotdeauna o forță a descompunerii, a putrefacției, și lucrarea aceasta a egoismului se manifestă în orice fel de împrejurări. Degeaba se spune că societatea nu poate fi construită pe principiile evanghelice ale lepădării de sine și că cea mai bună dezlegare a problemei acesteia, care rămâne doar la nivelul dezideratului, este cea ca egoismul personal al fiecărui membru al societății să fie ținut între limitele legii, ca el să nu se ciocnească cu egoismul vecinului său, în orice caz, să-și cunoască marginile. Această opinie consideră că a defini precis și clar drepturile și îndatoririle tuturor și fiecăruia fără a prejudicia pe nimeni este tot ce trebuie pentru înflorirea societății.

Acest mod de a pune problema e radical greșit. Continuă lectura

Sfânta Scriptură – Adevărul verificat de experiență

VA_659Dacă în voi se frământă îndoielile și vreți să știți sigur dacă învățătura evanghelică, ce cuprinde temeiurile credinței noastre, a fost dată de Dumnezeu, încercați să îndepliniți poruncile ei în viața voastră, să vă supuneți regulilor ei, să vă impregnați de duhul ei, și atunci vă veți convinge din proprie experiență că ea e de la Dumnezeu, că in ea se reflectă voia lui Dumnezeu, fiindcă veți simți imediat o absolută dreptate și o nesfârșită înțelepciune, care sunt inaccesibile omului. Veți întelege imediat că omul nu poate crea o asemenea cunoaștere nemărginită a celor mai fine meandre ale psihologiei omului și a legilor ei, care adeseori sunt ascunse în domeniul subconștientului, ca atotștiința și cunoașterea care transpar aproape din fiecare rând al Sfintei Scripturi.

Și, bineînțeles, nu prin raționamente, nu prin neroditoare construcții logice și dispute putem verifica Evanghelia, fiindcă ea este Cartea Vieții, nu un manual de filosofie și nu o problemă de aritmetică. Singura metodă exactă de verificare este aici experiența. Dacă vi se recomandă o anumită metodă de cultivare a ogorului, dacă vi se dă o rețetă de mâncare, dacă vi se prescrie un tratament, bineînțeles că puteți accepta aceste sfaturi pe încredere, dar ca să fiți convinși de corectitudinea lor trebuie neapărat să le îndepliniți în practică. Numai atunci puteți stabili cu certitudine dacă sunt corecte.

Pe de altă parte însă, odată ce verificarea experimentală a fost făcută și ea a dovedit fără putință de îndoială corectitudinea rețetelor sau sfaturilor date, orice raționament sau dispută ulterioară devine inutilă, fiindcă nici un fel de cuvinte, nici un fel de subterfugii ale rațiunii nu mai pot tăgădui faptul pe care omul l-a trăit chiar el. Întreg sinedriul evreilor nu l-a putut convinge pe cel născut orb, pe care Domnul îl vindecase, că Cel Care îl vindecase era om păcătos și că Dumnezeu nu Îl asculta. Profesorii din lumea întreagă n-ar putea clătina credința Apostolului Pavel în Hristos după minunata lui convertire.

Același lucru trebuie spus și cu  privire la credința noastră. Dacă vreți să vă convingeți de ea și s-o verificați, verificați-o prin experiență, trăiți potrivit Evangheliei. Evanghelia nu trebuie doar citită, ci și împlinită.

Sursa: „Evanghelia pentru omul modern”, Vol. I – Sfântul Vasile al Kineşmei-ului (Pag. 367-368)

Cu bucurie mor pentru Hristos!

biserica rusaÎn istoria Bisericii e cunoscută următoarea întâmplare.

Sub domnia împăratului Valens a fost o vreme când creştinii ortodocşi erau prigoniţi cumplit. Printr-un edict special li s-a interzis supuşilor împărăteşti să meargă în bisericile ortodoxe. Această interdicţie era însoţită de ameninţarea că toţi cei ce se vor duce la slujbă acolo vor fi bătuţi crunt chiar în biserică. Executarea edictului a fost încredinţată prefectului oraşului. Dimineaţa devreme, atunci când, după informaţiile pe care le avea prefectul, trebuia să înceapă slujba ortodoxă, acesta s-a dus la biserică însoţit de un detaşament înarmat. El credea ca edictul imperial îi va speria atât de mult pe creştini, încât nimeni nu va îndrăzni să vină la slujbă. Cât de mare i-a fost uimirea când a văzut că străzile din jurul bisericii erau pline de creştinii ce se grăbeau la Liturghie! Deosebit de mirat a fost atunci când a văzut ieşind dintr-o casă o tânără creştină cu un copil în braţe.

–          Ascultă, i-a zis el, unde te duci?

–          La bisercă, a răspuns femeia.

–          Nu ştii edictul?..

–          Ba da.

–          Şi nu te temi de moarte?

–          Cu bucurie mor pentru Hristos!.. Uită-te: toţi se duc la biserică… Oare pot eu să scap prilejul de a pătimi pentru Domnul?

–          Dar fie-ţi milă măcar de copil… De ce l-ai luat cu tine?

–          Vreau să împărtăşesc fericirea cu el… Este destul de mare ca să mărturisească numele Domnului Iisus Hristos.

Prefectul a fost emoţionat, tulburat, cutremurat. Edictul imperial n-a fost executat.

Atât de mult preţuiau creştinii biserica şi slujbele! Înţelegând toată însemnătatea slujbelor pentru educaţia creştină, Sinodul Quinisext a emis următorul canon privitor la praznice: „Dacă cineva, fără nevoie neapărată sau piedică nu vine în adunarea bisericească trei duminici în trei săptămâni la rând, dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi mirean să fie îndepărtat de la împărtăşire”.

Aşadar, mersul la biserică este cea dintâi îndatorire a creştinului de sărbători.

Sursa: „Evanghelia pentru omul modern”, Vol. I – Sfântul Vasile al Kineşmei-ului

Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei?

sf_vasile-al-kinesmeiLa întrebarea de ce ucenicii Lui nu postesc, Domnul răspunde:  Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească, însă vor veni zile când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile (Mc. 2, 19-20).

Asta înseamnă: „Postul nu se potriveşte stării lor sufleteşti de acum. Prin post se arată durerea sufletească şi întristarea pentru păcate. Acum însă pentru ei este o vreme de bucurie, fiindcă Eu, Domnul şi Învăţătorul lor, sunt cu ei. Ar fi de râs dacă cei poftiţi la ospăţul de nuntă ar umbla trişti şi ar posti. Şi pentru sufletul lor, care prăznuieşte, postul ar fi nu numai nefolositor şi lipsit de noimă, ci doar o făţarnicie dăunătoare. Vor veni zile când nu voi mai fi cu ei: atunci se vor întrista şi vor posti. Atunci, postul va fi pentru ei o trebuinţă a sufletului şi un lucru prin care se vădeşte iubirea plină de dor. Atunci vor avea nevoie de post.”

În fine, când fariseii le-au reproşat ucenicilor lui Iisus că rupeau şi mâncau spice în ziua sâmbetei, Domnul le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit ce a făcut David, când a avut nevoie şi a flămânzit, el şi cei ce erau cu el, cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi a mâncat pâinile punerii înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoţii, şi a dat şi celor ce erau cu el? (25-26).

Sursa: „Evanghelia pentru omul modern”, Vol. I – Sfântul Vasile al Kineşmei-ului