Arhive pe categorii: Sfântul Vasile al Kineşmei

Religia, mijloc sau scop?

Publicat la de

Sfantul Vasile al Kinesmei-ului scriindPășind pentru prima data pe calea religioasă, oamenii își fixează adeseori scopuri proprii, fără a se întreba deloc ce vrea Dumnezeu de la ei. Unii cred că bunăstarea lor materială va fi ocrotită de Dumnezeu și, ca atare, din acest punct de vedere vor propăși. Alții visează la glorie, onoruri și influență pe calea lucrării religioase. Alții privesc religia ca pe un mijloc de a face carieră. Poate că foarte mulți nici nu abordează religia cu asemenea calcule grosolan-materialiste, însă doresc să ajungă cât mai repede la sfințenie și chiar să primească darul facerii de minuni. În toate aceste cazuri, religia nu reprezintă un scop în sine, ci doar un mijloc de a atinge scopuri de cu totul altă natură, aproape întotdeauna egoiste. Omul nu caută atunci fericirea de a se pleca înaintea măreției dumnezeiești cu evlavie și cu dragoste, ci, strict vorbind, Îi rezervă Făcătorului lumii un rol auxiliar, nedemn de El, cerându-I doar împlinirea cât mai grabnică a propriilor dorințe.

Se poate spune cu toată încrederea că nici un om care apucă pe calea vieții religioase cu un scop de acest fel nu va primi vreodată ceva, nu va ajunge nicăieri și va fi silit, mai devreme sau mai târziu, să renunțe la calea aceasta, nefăcând decât să-și irosească eforturile și timpul. Mai mult decât atât: dezamăgirea stârnește în el chiar și dușmănie față de Dumnezeu, îl pune în ce privește mântuirea sa într-o situație mai proastă decât cea în care se afla înainte de a începe nevoința religioasă.

Un episcop scrie despre aceasta următoarele: ”Am cunoscut mulți tineri care au pierit în acest fel. Îmi aduc aminte de un tânăr talentat ce s-a lăsat furat de visul de a deveni episcop. A început să se roage la nesfârșit, stând în picioare la pravilă nopți întregi; și-a impus un post aspru, dar întrucât avea doar optsprezece ani și-a dat seama repede că va avea de dus această nevoință prea multă vreme până când va veni momentul când va putea, potrivit regulilor canonice, să primească hirotonia. Râvna i-a ajuns fix jumătate de an, după care a început să ducă o viață împrăștiată și în scurtă vreme a ajuns la fundul dezmățului. Am cunoscut și un alt tânăr, care a luat asupra sa nevoința nebuniei pentru Hristos, însă aceasta a fost doar un entuziasm copilăresc: pur și simplu îi plăcea să se prostească și să facă sub masca nebuniei pentru Hristos tot felul de lucruri aiurite și caraghioase, care atrăgeau atenția naivă a rugătorilor simpli. În el își spunea cuvântul vâna de umorist și de actor. Totuși, după doi ani s-a săturat de toate acestea și a început să bea. Îmi mai aduc aminte și de o tânără din popor, care aproape că s-a istovit de moarte cu nevoința rugăciunii, zi și noapte citind Psaltirea și făcând metanii. În setea sa de nevoință, tot timpul se agita: ba s-a băgat în subsolul plin de igrasie al bisericii, s-a declarat zăvorâtă și se hrănea numai cu pâine și apă, ba a început să facă pe nebuna pentru Hristos, nepunând mâncare în gură cu săptămânile, ba și-a pus pe ea lanțuri grele… Și toate astea de capul ei, în pofida sfaturilor primite de la stareți încercați. Pe de o parte, poza în fața gloatei, care se extazia de nevoințele ei; pe de altă parte, o chinuia setea orgolioasă de sfințenie, dorința de a fi mai presus de ceilalți și visul tainic de a primi, pentru acele osteneli, darul clarviziunii sau vindecărilor – tot cu scopul de a-i uimi pe admiratori. A sfârșit prin a-și pierde mințile.”

În nevoința vieții creștine, poți rezista până la capăt numai în cazul când nu cauți nici un fel de scopuri de altă natură, ci îți găsești suprema fericire în religia însăși, în iubirea de Dumnezeu și în unirea cu El. Nevoințele, ostenelile și lipsurile incredibile pentru noi pe care le-au purtat vechii pustnici și mucenici ai creștinismului ar fi fost cu neputință de îndurat dacă ei nu și-ar fi găsit în ei înșiși izvorul fericirii.

Sursa: Vasile al Kineșmei, Sfânt, Învățături din Evanghelie pentru omul modern. Tâlcuiri la Evanghelia după Marcu, Vol. 2 (2013), Editura Sophia (pag. 16-17)

Creştinul şi autorităţile civile

Publicat la de

Sfantul Vasile al Kinesmei-uluiÎnfuriaţi de parabola Mântuitorului şi înţelegând foarte bine gravul reproş pe care îl cuprindeau imaginile acesteia, arhiereii, cărturarii şi bătrânii căutau să-L prindă, dar se temeau de popor (12) şi nu îndrăzneau să recurgă la violenţă făţişă, ci s-au folosit de noi şiretlicuri pentru a-L duce la pierzare pe Domnul, pe Care îl urau pentru mustrările Lui. A fost alcătuit un plan foarte bine ticluit şi foarte primejdios pentru a-L atrage în cursa întinsă cu viclenie şi a-I smulge un răspuns imprudent, de care s-ar fi putut folosi pentru a-L da pe mâna puterii civile. Primejdia uneltirii lor consta în aceea că, pentru a o împlini, fariseii au intrat în înţelegere cu irodienii. Astfel, cele două partide, care nutreau unul faţă de celălalt o duşmănie neîmpăcată, acum s-au împăcat pentru a-şi distruge vrăjmaşul comun. Făţarnicii şi linguşitorii, arhiereii cei meschini şi oamenii nepăsători faţă de religie, adepţii zeloşi ai teocraţiei şi carieriştii neruşinaţi s-au unit pentru a-L pune pe Iisus Hristos în dificultate. Irodienii sunt rareori întâlniţi în povestirea evanghelică. Aceştia alcătuiau partidul politic al adepţilor lui Irod, prinţul edomit, care devenise rege al iudeilor în urma intervenţiei romane. Aceştia nu aveau aproape nici o legătură cu viaţa religioasă a poporului iudeu, dacă lăsăm deoparte dispreţul lor orgolios faţă de Legea lui Moise. De fapt, ei erau, în general, nişte oameni care se căpătuiau pe lângă nişte tirani jalnici, pe care se străduiau să-i sprijine de dragul propriului interes. Scopul lor principal era cel de a întări familia lui Irod înăbuşind, de dragul prieteniei cu romanii, orice năzuinţe naţionale evreieşti. Pentru a-şi atinge acest scop, ei îşi schimbară numele semite în nume greceşti, îşi însuşiră obiceiurile păgâne, mergeau în amfiteatre, acceptaseră simbolurile stăpânirii păgâne. Dacă fariseii au putut să se apropie fie şi pentru o singură clipă de asemenea oameni, a căror existenţă era în sine o jignire cruntă a celor mai scumpe prejudecăţi nutrite de către ei, asta ne dă posibilitatea de a înţelege mai exact cât de puternică era ura lor faţă de Iisus Hristos.

Irodienii se puteau apropria de Mântuitorul fără a fi bănuiţi de gânduri rele, pe când fariseii, care voiau neapărat să-L pună pe picior greşit, nu I s-au arătat personal, ci i-au trimis pe câţiva dintre ucenicii lor (v. Mt. 12, 16), meşteri la fel de mari în făţărnicie, care aveau misiunea să se aproprie de El sub masca simplităţii nevinovate a unor oameni care voiau să înveţe. Evident. Ei aveau în gând să-L înşele pe Hristos, făcându-L să creadă că între ei şi irodieni a izbucnit o dispută în faţa judecăţii înalte şi definitive a Marelui Proroc. L-au abordat cu prudenţă, respectuos. Învăţătorule, au zis ei cu seriozitate linguşitoare Continuă lectura →

Obișnuința: tocire a conștiinței și întunecare a rațiunii

Publicat la de

Sfantul Vasile al Kinesmei-ului cu capul descoperitÎn loc să se lase cuceriți de învățătura Lui și să-L recunoască cel puțin drept proroc, ei nu fac decât să întrebe cu uimire: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui?

Acestea sunt întrebări ale curiozității deșarte, care nu îndatorează la nimic și nu duc nicăieri. Această atitudine a compatrioților Săi a stârnit observația tristă a Domnului Iisus Hristos: Nu este proroc disprețuit, decât în patria sa și între rudele sale și în casa sa.

Ce atitudine aveau față de Domnul casnicii și rudele Lui știm deja. Frații Lui nu credeau în El, spune Evanghelistul Ioan (In 7, 5), considerându-L pur și simplu nebun, însă nici atitudinea compatrioților nu era mai bună. Nepăsarea și curiozitatea neîncrezătoare de la început s-au preschimbat în enervare și răutate fățișă atunci când propovăduirea Mântuitorului a atins orgoliul lor național. Au încheiat prin a-L izgoni din oraș, și chiar au vrut să-L arunce de pe munte (v. Lc. 4, 29).

Cum se explică asta? Cum să înțelegem incredibila tocire a conștiinței și întunecare a rațiunii care a dus la asemenea fapte? Fiindcă nu aveau cum să nu știe că izgonesc, în orice caz, un om neobișnuit, recunoscut deja ca mare proroc în multe orașe.

Cheia dezlegării acestei enigme psihologice se află în al treilea verset din capitolul 6. Continuă lectura →

Nu e nimic ascuns care să nu se dea pe față

Publicat la de

Sfantul Vasile al Kinesmei-ului scriindNu e nimic ascuns ca să nu se dea pe față; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare (22).

Păcatul se teme de lumină. El se ascunde în ungherele întunecoase ale sufletului, și diavolul, pricinuitorul păcatului, își dă toată silința ca în aceste cotloane puturoase să nu ajungă nici o rază de lumină, ca să nu fie date în vileag lucrările lui cele întunecate, minciune și viclenia lui. Sub înrâurirea relei voi a diavolului, oamenii depravați nu suferă să privească cineva în sufletul lor și nu le place nici să facă asta măcar ei înșiși. Iată de ce adeseori sufletul e ca o magazie întunecoasă, în care este o grămadă de vechituri și unde nu mai descurci nimic: praf, murdărie, gunoi – gânduri rele, pofte murdare, patimi ascunse… Toate ungherele sunt ticsite, însă adeseori nici măcar nu băgăm de seamă asta în noi înșine, fiindcă mintea neluminată de lumina evanghelică nu se descurcă să-și lămurească ce este bine și ce e rău. Adeseori, un păcat îndoielnic, acoperit numai puțin cu aparenta noblețe a intențiilor sau cu un sofism construit fără iscusință pe baza textului sfânt, este luat drept virtute – și, din păcate, acesta este un fenomen care se întâlnește pe scară largă. Nu degeaba în literatura noastră a apărut o terminologie absurdă și pervertită care vine cu perle de genul ”nobilă trufie”, ”sfântă ură” și așa mai departe. Oricât ar părea de ciudat, o masă uriașă de oameni ce sunt creștini de două mii de ani încă nu știu ce este păcat și care este linia care desparte din punct de vedere moral admisibilul de fărădelege. Rareori se ridică morala obștească a vremii noastre peste nivelul codului penal – și necunoscând nici principiile morale, nici criteriul evanghelic, oameni care sunt de o proastă calitate morală, neîndoielnică se consideră cu sinceritate niște oameni minunați și sunt absolut liniștiți cu privire la viitorul lor veșnic – asta dacă, bineînțeles, se gândesc la el. ”Când meditez la faptele mele, găsesc că sunt un om bun!”, ”Sunt mai bun decât mulți alții!”, ”De ce să fac pe modestul? În sufletul meu nu găsesc urâțenie morală!”: ați avut prilejul să auziți asemenea aprecieri? Și asta o spun oameni care nu fac doar acele fărădelegi pedepsite penal cu închisoare. Chiar așa. N-am făcut nici o crimă, n-am omorât pe nimeni, n-am jefuit pe nimeni, nu am furat nimic! Ce mi se mai poate pretinde? Și omul este liniștit. I se pare că în magazia întunecoasă a sufletului său totul e bine. În întuneric se șterg contururile viciului și patimilor, și păcatul nu se observă.

Aduceți însă lumina evanghelică în magazia aceasta întunecoasă, și tabloul se va schimba radical. Continuă lectura →

Cum recunoaștem ispitele vrăjmașului din vremea rugăciunii?

Publicat la de

Sfantul Vasile al Kinesmei-ului sezand”Când ne rugăm, scrie părintele Ioan din Kronstadt, în gândurile noastre, în chip ciudat, cele mai sfinte și mai înalte lucruri se învârt alături de lucruri pământești, lumești, de nimic; de pildă, Dumnezeu este alături de un oarecare obiect iubit – de bani, de un lucru, de o haină, de o pălărie sau de vreo mâncare gustoasă, de o băutură plăcută sau de o distincție exterioară, de o cruce, de un ordin, de o panglică și așa mai departe.”

Îndată ce rugăciunea se sfârșește, toate aceste gânduri pestrițe, incoerente, dispar însă imediat, ca niște nori risipiți de vânt. Adeseori nici măcar nu vă amintiți la ce vă gândeați în timpul rugăciunii, lucrurile care păreau atunci neobișnuit de importante și necesare, cerând neapărat o examinare serioasă.

Acest fapt arată cel mai bine prezența unei puteri străine, vrăjmașe rugăciunii, în ideile obsesive.

În fine, după spusele părintelui Ioan din Kronstadt, înrâurirea puterii rele se face simțită și în multe alte fenomene ale vieții duhovnicești. ”Fără îndoială, spune el, Continuă lectura →