Omilia XVI a Sfântului Ioan Gură de Aur este una care pentru mine explică într-un mod genial, înțelept si duhovnicesc înțelesul legilor din Vechiul Testament si cele din Noul Testament. Înțelepciunea Sfântului Ioan Gură de Aur este pur și simplu uimitoare. Am înțeles de ce în Vechiul Testament se spune ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, iar legea cea nouă pe care ne-o dă Hristos, împlinește pe deplin pe cea din Vechiul Testament. Sper să aflați si voi lucruri pe care fără ajutorul Sfântului Ioan Gură de Aur nu le-am fi putut afla.

OMILII LA MATEI

OMILIA XVI

“Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau profeţii”¹

I

Cine L-a bănuit pe Hristos că a venit să strice legea sau profeţii, cine L-a învinuit, ca Hristos să dea acest răspuns? O bănuială ca aceasta nu se putea naşte din cele ce spusese până acum. Că poruncile ca oamenii să fie blânzi, îngăduitori, milostivi, curaţi cu inima, luptători pentru dreptate nu presupun un gând ca acesta, ci unul cu totul potrivnic. Atunci pentru ce a spus acestea? Nu fără rost şi nici la întâmplare, ci pentru că avea să dea legi mai mari decât legile Vechiului Testament -spunând: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu ucizi; iar Eu zic vouă: Nici nu vă mâniaţi”² – şi pentru că avea să deschidă drum unei vieţuiri dumnezeieşti şi cereşti. Deci, ca noutatea aceasta să nu tulbure sufletele ascultătorilor şi ca să nu-i facă potrivnici spuselor Sale, Se foloseşte de aceste cuvinte. Deşi ascultătorii Săi nu împlineau legea, totuşi ţineau la ea din tot sufletul lor; cu fapta o călcau în fiecare zi, dar voiau ca literele legii să rămână neschimbate şi să nu li se adauge nimic; dar, mai bine spus, conducătorii iudeilor adăugau ceva, nu pentru îmbunătăţirea ei, ci pentru înrăutăţirea ei. Aşa au stricat, prin adaosurile lor, şi cinstirea ce o datorau părinţilor lor; la fel, tot prin adăugiri nelalocul lor, au îndepărtat şi alte multe porunci. Pentru că Hristos nu Se trăgea din seminţia preoţească şi pentru că poruncile, pe care avea să le dea, erau un adaos, care nu micşora virtutea, ci o întărea şi o mărea – ştiind, deci, Hristos mai dinainte că aceste două lucruri aveau să-i tulbure -, de aceea, înainte de a da acele minunate legi, le scoate din minte ceea ce avea să le răvăşească adâncul sufletului lor.

– Dar ce putea să răvăşească adâncul sufletului lor şi să-i supere?

– Ar fi crezut că Hristos dă aceste legi noi pentru a desfiinţa legile Vechiului Testament. De aceea, dintru început, le scoate din minte o astfel de bănuială. Şi Hristos face aceasta nu numai acum, ci şi alteori. De pildă iudeii îl socoteau duşman al lui Dumnezeu din pricină că nu păzea sâmbăta; pentru a le scoate din cap părerea aceasta, Hristos Se apără în două chipuri: foloseşte cuvinte de apărare vrednice de Dumnezeirea Sa, spunându-le: “Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez”³, dar şi cuvinte de apărare pe măsura minţii iudeilor, ca de pildă atunci când le vorbeşte de oaia care cade în groapă sâmbăta şi le arată că legea este călcata pentru salvarea oii⁴; şi iarăşi când le aminteşte că tot sâmbăta unii primesc tăierea împrejur⁵. Aceasta e pricina că adeseori Hristos rosteşte cuvinte mai smerite, pentru a îndepărta din mintea iudeilor părerea că este potrivnic lui Dumnezeu. Astfel, deşi a înviat nenumăraţi morţi numai cu cuvântul, totuşi când l-a chemat pe Lazăr afară din mormânt a adăugat şi rugăciunea⁶; dar apoi, ca nu cumva aceasta să-L arate mai mic decât Tatăl, îndreaptă o astfel de bănuială, adăugind: “Acestea le-am spus pentru mulţimea care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis”⁷. Hristos nu lucrează toate minunile ca Stăpân, ca să îndrepte slăbiciunea acelora, nici nu le face pe toate rugându-Se, ca să nu lase celor de mai târziu temei de rea bănuială, că a fost slab şi neputincios, ci le săvârşeşte când într-un fel, când în altul. Dar nici aceasta n-o face simplu, ci cu priceperea cuvenită Lui. Minunile mai mari le face ca Stăpân; minunile mai mici le face uitându-Se la cer⁸. Când iartă păcatele, când descoperă tainele, când deschide raiul, când alungă demonii, când curăţă leproşii, când pune frâu morţii şi învie nenumăraţi morţi, pe toate le face prin poruncă. Dar când săvârşeşte minuni cu mult mai mici decât acestea, cum e de pildă înmulţirea pâinilor, atunci Se uită la cer, arătând că nu din pricina slăbiciunii face asta; căci Cel Care a putut face ca Stăpân minuni mai mari, cum ar putea avea nevoie de rugăciune la săvârşirea unor minuni mai mici? Dar, după cum am spus, a făcut aşa ca să închidă gura neruşinată a iudeilor. Acelaşi lucru gândeşte-l şi de cuvintele Lui, când îl auzi că rosteşte cuvinte smerite. Că multe sunt pricinile unor cuvinte şi fapte ca acestea: ca să nu creadă iudeii că este străin de Dumnezeu, ca să-i înveţe şi să-i vindece pe toţi, ca să-i înveţe smerenia, ca să le arate că S-a întrupat – pentru că iudeii nu puteau pricepe totul dintr-odată -, ca să-i înveţe să nu rostească cuvinte mari despre ei. Pentru asta a vorbit adeseori despre El cu smerenie şi a lăsat ca alţii să-I laude faptele mari.

II

Vorbind iudeilor le spunea: “Înainte de a fi Avraam sunt Eu”⁹. Ucenicul Său, însă, n-a grăit aşa, ci a spus: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”¹⁰. Iarăşi, nicăieri n-a spus lămurit că El a făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi cele nevăzute; dar ucenicul Său, cu multă îndrăznire şi fără sfială, spune asta o dată, de două ori, de mai multe ori: “Toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut”¹¹; şi: “În lume era şi lumea prin El s-a făcut”¹². Pentru ce te miri că alţii au spus lucruri mai mari despre El decât El însuşi, odată ce prin fapte a arătat multe, pe care nu le spune lămurit cu cuvântul? Că El a făcut pe om a arătat-o lămurit şi cu vindecarea orbului¹³; iar când a vorbit de facerea de la început a omului, n-a spus: “Eu l-am făcut”, ci: “Cel Ce l-a făcut, bărbat şi femeie i-a făcut”¹⁴. Iarăşi că El a creat lumea şi pe cele din ea a arătat-o prin pescuirea minunată¹⁵, prin prefacerea apei în vin¹⁶, prin înmulţirea pâinilor¹⁷, prin potolirea furtunii pe mare¹⁸, prin întunecarea soarelui în timpul răstignirii¹⁹ şi prin multe altele; dar cu cuvântul n-a spus-o niciodată lămurit, ci ucenicii Lui necontenit spun asta; şi Ioan şi Pavel şi Petru. Dacă apostolii, care zi şi noapte L-au auzit vorbind şi L-au văzut săvârşind minuni, cărora le-a descoperit îndeosebi multe taine, cărora le-a dat o putere atât de mare încât să învie şi morţi, pe care i-a făcut atât de desăvârşiţi, încât pentru El au lăsat totul, ei bine dacă apostolii, care au ajuns la o atât de înaltă virtute şi filozofie, n-au putut înţelege toate înainte de pogorârea Sfântului Duh, cum ar fi putut iudeii, lipsiţi de înţelegere şi cu totul depărtaţi de virtutea apostolilor, care întâmplător au văzut şi au auzit faptele şi cuvintele Domnului, cum ar fi putut fi convinşi că Hristos nu-i străin de Dumnezeul tuturora, dacă Domnul nu S-ar fi pogorât, prin tot ce spunea şi grăia, până la puterea lor de înţelegere? De aceea, atunci când Hristos a dezlegat sâmbăta²⁰, n-a dat această lege fără nici o pregătire, ci a arătat, în felurite chipuri, temeinicia legii Sale. Dacă atunci când a vrut să pună capăt unei singure porunci, Hristos a vorbit cu atâta purtare de grijă, ca să nu supere pe ascultători, apoi cu atât mai mult acum, când a adăugat întregii legi a Vechiului Testament o altă legiuire, a avut nevoie de multă pregătire, de multă purtare de grijă, ca să nu tulbure pe ascultători.

Aceasta e şi pricina că Hristos nu vorbeşte totdeauna lămurit de Dumnezeirea Sa. Dacă o adăugire făcută legii vechi tulbura atât de mult pe iudei, apoi cu mult mai mult i-ar fi tulburat dacă spunea că este Dumnezeu. De aceea multe le grăieşte mai prejos de propria Sa vrednicie.

Şi acum, având să facă adăugiri legii, Se foloseşte de multă purtare de grijă. Că n-a spus o singură dată: “Nu stric legea”, ci a repetat acelaşi lucru a doua oară şi a adăugat încă ceva mai mult.

Deci, după ce a spus: “Să nu socotiţi că am venit să stric legea”, a adăugat:

,,N-am venit să stric, ci să împlinesc“²¹.

Aceste cuvinte închid nu numai gura neruşinată a iudeilor, ci şi gurile ereticilor, care spun că Vechiul Testament este de la diavolul. Dacă Hristos a venit să strice tirania legii, pentru ce atunci nu numai că nu o strică, ci o şi împlineşte? Că n-a spus numai: “Nu o stric”, deşi era de ajuns atâta, ci a adăugat şi: “Să o împlinesc”, cuvinte care nu sunt ale unuia care este potrivnic legii, ci ale unuia care a făcut legea.

Dar aş putea fi întrebat:

– Cum n-a stricat-o şi cum a împlinit legea şi profeţii?

– Pe profeţi i-a împlinit prin aceea că a adeverit prin fapte toate cele spuse de profeţi despre El. Pentru aceea evanghelistul Matei de fiecare dată spune: “Ca să se împlinească ceea ce s-a zis de profetul” şi când S-a născut²², şi când copiii I-au cântat minunatul imn²³, şi când a stat pe asină²⁴; şi în alte multe împrejurări a împlinit spusele profeţilor. Că toate spusele profeţilor ar fi rămas neîmplinite, dacă n-ar fi venit Hristos.

Împlinirea legii n-a împlinit-o Hristos într-un singur chip, ci în două şi trei chipuri. Primul chip stă în aceea că n-a călcat nimic din cele legiuite de lege. Că a împlinit pe toate, ascultă ce-i spune lui Ioan Botezătorul: ”Că aşa se cuvine să împlinim toată dreptatea“²⁵, ce le spune iudeilor: ”Cine din voi Mă vădeşte de păcat?”²⁶; şi iarăşi ce le spune ucenicilor Săi: ”Vine stăpînitorul lumii acesteia şi în Mine nu găseşte nimic”²⁷. Că profetul, cu mult înainte, spusese că El n-a făcut păcat²⁸. Acesta este primul chip în care Hristos a împlinit legea. Al doilea este acela că a împlinit legea şi prin noi. Minunat lucru este nu numai că a împlinit legea, ci că ne-a hărăzit şi nouă acest lucru. Asta a arătat-o Pavel când spune: “Sfârşitul legii este Hristos spre îndreptăţirea oricărui care crede”²⁹. Tot Pavel spune că: ”Hristos a osândit păcatul în trup, pentru ca îndreptarea legii să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup”³⁰; şi iarăşi: “Stricăm, deci, legea prin credinţă? Să nu fie! Ci întărim legea!”³¹. Legea urmărea să facă pe om drept; dar nu putea, că era slabă, venind, însă, Hristos şi aducînd un nou fel de dreptate, acela prin credinţă, a întărit voinţa legii; şi ce n-a putut legea, prin litera ei, aceea a săvârşit Hristos prin credinţă. De aceea a spus: ”N-am venit să stric legea”.

III

Dar dacă vei cerceta cu de-amănuntul, vei găsi şi un alt chip, al treilea, prin care Hristos a împlinit legea.

– Care-i acesta?

– Acela al viitoarei legiuiri, pe care avea s-o dea. Noile Sale legi nu desfiinţau legile de mai înainte, ci le întăreau, le desăvârşeau. Pentru că a nu te mânia nu desfiinţa porunca de a nu ucide, ci o desăvârşea, îi dădea mai multă tărie. Şi aşa cu toate celelalte porunci. De aceea când mai înainte, în fericiri, aruncase seminţele acestor noi porunci, n-a dat naştere la nici o bănuială; dar când putea da mai lămurit naştere la bănuiala că ar fi împotriva legii vechi, prin punerea faţă în faţă a legilor noi cu cele vechi, atunci foloseşte foarte multă purtare de grijă. Aceste porunci noi le dăduse Hristos într-un chip ascuns în fericiri: în ”Fericiţi cei săraci”³² se cuprinde porunca de a nu te mînia³³ ; în ”Fericiţi cei curaţi cu inima“³⁴ este porunca de a nu te uita la femeie spre a o pofti³⁵; porunca de a nu aduna comori pe pământ³⁶ sună la fel cu: ”Fericiţi cei milostivi”³⁷. Plânsul³⁸, prigoana şi vorbirea de rău³⁹ sunt totuna cu a intra pe poarta cea strâmtă⁴⁰. A flămânzi şi a înseta de dreptate⁴¹ nu înseamnă altceva decât ceea ce a spus mai târziu: ”Câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor”. Când a fericit pe făcătorul de pace⁴³ a spus aproape acelaşi lucru ca atunci când a poruncit să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne grăbim a ne împăca cu cel pe care l-am supărat⁴⁴ şi cu pârâşul nostru⁴⁵. în fericiri arată răsplăţile primite de cei care săvârşesc aceste fapte bune, aici arată pedepsele celor care nu fac aceste fapte bune. Deoarece dincolo spusese că cei blânzi vor moşteni pământul⁴⁶, aici spune că cel care face nebun pe fratele său este vinovat de focul gheenei⁴⁷. Dincolo spusese că cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu⁴⁸, aici spune că cel care se uită cu poftă la o femeie este un desfrânat⁴⁹; dincolo numise pe făcătorii de pace fiii lui Dumnezeu⁵⁰, aici înfricoşează altfel, spunând: ”Ca nu cumva pârâşul să te dea Judecătorului”. Tot aşa mai înainte fericise pe cei ce plâng⁵², pe cei prigoniţi⁵³, aici face acelaşi lucru, ameninţînd cu pieirea pe cei ce nu merg pe această cale; căci cei ce merg pe calea cea largă, spune Hristos, merg la pieire⁵⁴. Cuvintele: ”Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”⁵⁵ mi se par a fi la fel cu cuvintele: ”Fericiţi cei milostivi”⁵⁶ şi cu ”Fericiţi cei ce flămânzesc pentru dreptate”⁵⁷. Dar, după cum am spus, pentru că Hristos voia să spună aceleaşi porunci din fericiri într-un chip mai lămurit, dar nu numai mai lămurit, ci voia să adauge şi altceva mai mult decât cele ce erau cuprinse în fericiri – că în aceste noi porunci nu cere numai ca omul să fie milostiv, ci-i porunceşte să-şi dea şi cămaşa⁵⁸, nu-i cere numai să fie blând, ci să întoarcă şi obrazul celălalt celui care vrea să-l lovească⁵⁹ -, de aceea mai întâi îndepărtează păruta contrazicere. Pentru asta, după cum am spus, nu o dată a spus aceasta, ci şi a doua oară. Că după ce a zis: ”Să nu credeţi că am venit să stric legea sau proorocii”, a adăugat: ”N-am venit să stric, ci să împlinesc”⁶⁰.

“Că amin vă grăiesc: până ce va trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege până ce nu vor fi toate”⁶¹.

Cuvintele acestea au următorul înţeles: Este cu neputinţă ca legea, să rămână neîmplinită, ci chiar cea mai mică poruncă a ei trebuie împlinită. Lucru pe care L-a făcut însuşi Hristos, că a observat legea cu cea mai mare scumpătate.

În aceste cuvinte ne mai lasă să înţelegem că întreaga lume se va schimba. Şi n-a spus-o la întâmplare, ci ca să atragă luarea-aminte a ascultătorilor şi să le arate că în chip drept introduce în lume un alt fel de vieţuire, de vreme ce întreaga creaţie avea să fie schimbată, neamul omenesc avea să fie chemat spre o altă patrie şi să se pregătească pentru o viaţă mai înaltă.

“Cel ce va strica una din aceste cele mai mici porunci şi va învăţa aşa pe oameni, cel mai mic se va chema în împărăţia lui Dumnezeu”⁶².

După ce Hristos a îndepărtat bănuiala cea rea şi a închis gurile celor care aveau de gând să-L contrazică, înfricoşează acum şi ameninţă cumplit cu legile pe care le dă. Că în aceste cuvinte n-a vorbit de poruncile Vechiului Testament, ci de poruncile noi pe care avea să le dea, ascultă ce spune mai departe: “Că zic vouă: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor”⁶³.

Dacă Hristos i-ar fi ameninţat pentru călcarea poruncilor Vechiului Testament, pentru ce ar mai fi spus: ”Dacă nu va prisosi”? Căci cei care săvârşeau faptele pe care le săvârşeau cărturarii şi fariseii nu săvârşeau un prisos de dreptate.

– Dar care era prisosul?

– Să nu te mânii, să nu te uiţi cu gând de desfrânare la o femeie.

IV

Mi s-ar putea spune:

– Dar pentru ce a numit mai mici aceste porunci, când ele sunt atât de mari şi înalte?

– Pentru că avea să dea aceste porunci; că după cum S-a smerit pe Sine însuşi şi a rostit despre Ei cuvinte de smerenie, tot aşa şi despre legiuirea dată de El, învăţându-ne chiar cu acest prilej să ne smerim în orice împrejurare. De altfel se foloseşte de cuvinte smerite şi pentru că legile Sale puteau părea o inovaţie.

Când auzi cuvintele: “cel mai mic întru împărăţia cerurilor”să nu înţelegi nimic altceva decât iadul şi osândă. Căci cuvântul: ”împărăţie“nu înseamnă numai desfătarea de bunătăţile cele veşnice, ci şi timpul învierii şi venirea Lui cea înfricoşătoare. Ar fi, oare, drept să fie aruncat in iad cel care face nebun pe fratele său şi calcă o singură poruncă, iar altul care calcă toate poruncile, ba mai şi face şi pe alţii să le calce, să fie în împărăţia cerurilor? Hristos n-a vrut să spună asta, ci că în acel timp (adică în timpul învierii şi al venirii Lui celei înfricoşătoare) “cel mai mic” va fi adică aruncat, fiind cel din urmă. Şi fiind cel din urmă, va cădea negreşit atunci în iad⁶⁴. Hristos, fiind Dumnezeu, ştia mai dinainte trîndăvia multora, ştia că unii au să socotească spusele Sale numai o exagerare şi că au să discute legile Lui şi să zică: “să fiu pedepsit numai pentru că i-am spus cuiva: nebunule? Să fiu socotit desfrânat numai pentru că m-am uitat cu poftă la o femeie?” De aceea, pentru a înlătura mai dinainte această nepăsare, ameninţă cumplit şi pe unii şi pe alţii, şi pe cei care calcă poruncile şi pe cei care fac pe alţii să le calce. Cunoscând, deci, ameninţarea, să nu călcăm nici noi poruncile şi nici să împiedicăm pe cei care vor să le păzească.

”Iar cel ce va face şi va învăţa, mare se va chema”⁶⁵.

Omul nu trebuie să fie de folos numai lui, ci şi altora. Răsplata, apoi, nu-i aceeaşi; altă răsplată primeşte cel care săvârşeşte fapte numai spre folosul lui şi altă răsplată primeşte cel care săvârşeşte fapte şi spre folosul altora. După cum este osândit cel care învaţă, dar nu face – că spune Pavel: “Tu care înveţi pe altul pe tine nu te înveţi?”⁶⁶ -, tot astfel primeşte răsplata mai mică cel care face, dar nu învaţă pe alţii. Trebuie, dar, împlinite bine şi una şi alta. Săvârşeşte tu mai întâi fapte bune şi aşa treci la purtarea de grijă a celorlalţi! Pentru asta a pus Domnul săvârşirea faptelor bune înaintea învăţării pe alţii, arătând că aşa mai cu seamă vei putea învăţa şi pe alţii; altfel nicidecum, ci vei auzi: ”Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”⁶⁷. Că mulţi îl vor batjocori pe cel ce nu poate să se înveţe pe sine, dar încearcă să îndrepte pe alţii; dar, mai bine spus, unul ca acesta nici nu va putea să înveţe, că faptele vor vorbi împotrivă. Dacă împlineşte, însă, desăvârşit şi pe una şi pe alta, mare se va chema în împărăţia cerurilor.

“Că vă spun vouă: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor”⁶⁸.

Aici Domnul numeşte “dreptate” toate virtuţile, aşa precum spunea când vorbea de Iov: “Şi era om fără prihană, drept”⁶⁹. În acelaşi sens şi Pavel a numit drept pe omul pentru care nu este pusă lege, spunând: ”Legea nu este pusă pentru cel drept”⁷⁰. În toate locurile din Scriptură vei găsi că prin “dreptate” se înţelege virtutea în general.

Uită-mi-te cât de mare este harul în Noul Testament, odată ce Domnul vrea ca ucenicii Săi, de curând veniţi alături de El, să fie mai buni decât dascălii Vechiului Testament! Aici, vorbind de “cărturari şi farisei”, n-a vorbit de cărturarii şi fariseii călcători de lege, ci de cărturarii şi fariseii împlinitori ai legii; că dacă n-ar fi împlinit poruncile legii, n-ar fi spus că săvârşesc dreptatea şi nici n-ar fi comparat o dreptate care nu există cu una care există. Uită-te şi cum vorbeşte Hristos de Vechiul Testament, comparându-l cu Noul Testament şi arătând că cele două Testamente sunt înrudite; unul este mai mare, altul mai mic, dar aparţin aceleiaşi familii. Domnul nu huleşte Vechiul Testament, ci vrea să-l desăvârşească. Dacă ar fi fost rău, n-ar fi căutat să-l facă mai bun, n-ar fi căutat să-l îndrepte, ci l-ar fi aruncat.

– Dacă-i aşa, pentru ce atunci Vechiul Testament nu duce în împărăţia cerurilor? m-ar putea întreba cineva.

– Acum, după venirea lui Hristos, Vechiul Testament nu mai duce pe nimeni în împărăţia cerurilor; dar i-a dus pe toţi cei care, înainte de venirea lui Hristos, au trăit după legile Lui. Că “mulţi vor veni, spune Hristos, de la răsărit şi de la apus şi se vor odihni în sânurile lui Avraam, Isaac şi Iacov”⁷¹; iar săracul Lazăr se bucură de mari răsplătiri, fiind în sânurile lui Avraam⁷². Deci toţi care au strălucit într-un chip deosebit în timpul Vechiului Testament, toţi au strălucit prin poruncile Vechiului Testament, în sfârşit, Hristos nu l-ar fi împlinit în întregime, când a venit pe pământ, dacă ar fi fost rău şi străin. Că dacă ar fi făcut aceasta numai ca să atragă pe iudei, şi nu ca să arate că este înrudit şi asemănător Noului Testament, atunci pentru ce n-a împlinit şi legiuirile şi moravurile elenilor, ca să-i atragă pe eleni?

V

Toate arată, deci, că acum Vechiul Testament nu mai duce pe nimeni în împărăţia cerurilor; nu pentru că e rău, ci pentru că acum e timpul unor porunci mai mari. Chiar dacă-i mai nedesăvîrşit decât Noul Testament, dar aceasta nu arată că-i rău. Acelaşi lucru se poate spune şi de Noul Testament. Da, cunoştinţa pe care ne-o dă Noul Testament în comparaţie cu cunoştinţa pe care o vom avea pe lumea viitoare este mică şi nedesăvârşită şi se va desfiinţa când va veni aceea. “Când va veni ceea ce este desăvârşit, spune Pavel, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”⁷³. Va suferi şi el ce-a suferit Vechiul Testament, de la Noul Testament. Dar din pricina asta nu hulim Noul Testament cu toate că va fi desfiinţat şi el când vom dobândi împărăţia cerurilor. ”Atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”, spune Pavel. Aşa stau lucrurile; totuşi spunem că Noul Testament este mare. Iar pentru că răsplăţile Noului Testament sunt mai mari, iar puterea Duhului e mai multă, este firesc să ni se ceară şi mai mari străduinţe. Că răsplăţile nu mai sunt: pământ în care curge miere şi lapte, nici bătrâneţi fericite, nici copii mulţi, nici grâu şi vin, nici turme de oi şi cirezi de boi, ci cerul, bunătăţile cereşti, înfierea, răsplata de a ajunge fraţi cu Unul-Născut, de a lua parte la moştenire, de a fi împreună slăviţi cu El, de a împărăţi împreună cu El şi alte nenumărate răsplăţi. Că ne vom bucura şi de mai mare ajutor, ascultă-l pe Pavel, care spune: ”Drept aceea nici o osândă nu este acum pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu umblă după trup, ci după duh. Că legea duhului vieţii m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”⁷⁴. Aşadar, după ce Hristos a ameninţat pe cei care calcă poruncile, după ce a făgăduit mari răsplăţi celor care le săvârşesc şi după ce a arătat că pe bună dreptate ni se cer mai mari străduinţe, Hristos îşi începe noua Sa legiuire, nu simplu, ci în comparaţie cu legea Vechiului Testament. Cu aceasta vrea să arate două lucruri: primul, că legile Sale nu sunt potrivnice legilor Vechiului Testament, ci, dimpotrivă, în totul de acord cu ele; al doilea, că pe bună dreptate şi la timp potrivit a adăugat legile Sale celorlalte legi.

Dar ca să fie mai clare cele spuse, să auzim chiar cuvintele Legiuitorului.

Ce spune?

”Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi!”⁷⁵. Deşi tot El a dat şi această poruncă, totuşi vorbeşte impersonal. Dacă ar fi spus: “Aţi auzit că am zis celor de demult”, cuvintele Sale ar fi fost primite cu greu şi ar fi revoltat pe toţi ascultătorii Săi. Şi iarăşi, dacă după ce ar fi spus: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult de Tatăl Meu”, ar fi adăugat: “Iar Eu vă zic”, îndrăzneala ar fi părut şi mai mare. Pe aceea a vorbit impersonal, urmărind numai un singur lucru: să arate că a venit timpul potrivit pentru aceste porunci. Prin cuvintele: “Că s-a zis celor de demult” arată multa trecere de timp de când au primit iudeii această poruncă. A făcut aceasta pentru a ruşina pe ascultătorul care ar pregeta să se îndrepte spre îndeplinirea unor porunci mai înalte. Domnul grăieşte ascultătorilor Săi aşa cum ar grăi un dascăl unui copil leneş: “N-a trecut, oare, destulă vreme de când înveţi să silabiseşti?” Amintindu-le de cei de demult, îi cheamă la nişte învăţături mai mari, ca şi cum le-ar spune: “Aţi studiat destulă vreme aceste învăţături! Trebuie să vă grăbiţi spre învăţături mai înalte decât acelea!”. Bine a făcut Domnul că n-a amestecat ordinea poruncilor, ci a început cu cea dintâi, cu care începuse şi legea veche. Că şi lucrul acesta arată acordul dintre vechea şi noua legiuire.

”Iar Eu vă zic vouă: Că oricine se mânie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii”⁷⁶.

Cu ce putere şi cu ce autoritate desăvârşită vorbeşte Hristos! Ce chip potrivit de adevărat Legiuitor! Care profet a grăit vreodată aşa? Care drept? Care patriarh? Nici unul! Ei spuneau: ”Acestea zice Domnul”⁷⁷. Fiul nu grăieşte aşa! Aceia vesteau poruncile Stăpânului; Fiul, pe ale Tatălui. Dar când spun ale Tatălui, spun ale Lui, că zice Domnul: ”Ale Mele ale Tale sunt şi ale Tale, ale Mele”⁷⁸. Profeţii, drepţii şi patriarhii dădeau legi celor care erau robi ca şi ei; Hristos, robilor Săi.

Să întrebăm, dar, pe cei ce aruncă legea Vechiului Testament: Porunca de a nu te mânia este, oare, potrivnică poruncii de a nu omorî? Nu este mai degrabă desăvârşirea şi plinirea ei? Lămurit, este plinirea ei şi de aceea este mai mare decât ea. Cel care nu-i stăpânit de mânie cu atât mai mult nu va ucide; iar cel ce-şi înfrânează mânia, cu atât mai mult îşi va stăpâni mâinile. Că mânia este rădăcina uciderii; iar Cel care taie rădăcina, cu mult mai mult va tăia ramurile; dar, mai bine spus, nici nu va lăsa ca rădăcina să încolţească.

VI

Prin urmare Hristos n-a dat legiuirea Sa pentru desfiinţarea Vechiului Testament, ci pentru mai multa lui păzire.

Căci ce voia legea Vechiului Testament, când a dat această poruncă? Nu, oare, ca nimeni să nu ucidă pe aproapele său? Dacă Hristos ar fi dat porunca de a ucide, atunci, da, ar fi dus război împotriva legii Vechiului Testament, că porunca de a ucide este potrivnică poruncii de a nu ucide; dar dacă Hristos nu îngăduie nici mânia, lucru pe care-l voia şi legea Vechiului Testament, înseamnă că Hristos întăreşte şi mai mult legea. Cel care se gândeşte să nu ucidă nu se va îndepărta de ucidere atât de mult cât se îndepărtează unul care şi-a smuls din suflet şi mânia; acestuia din urmă nici nu-i trece prin minte să ucidă.

Dar ca să dovedim şi în alt chip greşeala acelora care spun că Hristos este potrivnic Vechiului Testament, să aducem înaintea voastră toate spusele lor.

– Ce spun ei?

– Spun că Dumnezeu, Care a făcut lumea, Care răsare soarele peste răi şi peste buni, Care plouă peste drepţi şi nedrepţi⁷⁹ este un Dumnezeu rău. Alţii, aşa-zicînd mai măsuraţi decât aceştia, nu împărtăşesc această părere; ei spun că Dumnezeul Vechiului Testament este drept, dar nu e bun; dau lui Hristos ca Tată pe un alt Dumnezeu, care nu există şi nici nu a făcut ceva din cele ce există. Spun mai departe că Dumnezeul Cel drept, Care nu e bun, rămâne în cele ale Lui şi păstrează pe cele ale Lui; Dumnezeul Cel bun, dimpotrivă, doreşte făpturile ce sunt străine împărăţiei Lui, al căror creator n-a fost şi vrea să ajungă aşa dintr-odată mântuitorul lor.

Ai văzut pe fiii diavolului cum rostesc cuvinte din izvorul tatălui lor, diavolul, susţinând că toată creaţia nu este opera lui Dumnezeu, cu toate că Ioan strigă că Hristos “întru ale Sale a venit”⁸⁰ şi că “lumea prin El s-a făcut”⁸¹? Apoi aceşti fii ai diavolului, cercetând legea Vechiului Testament, care porunceşte să scoţi ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte⁸², atacă îndată şi spun: “Cum poate fi bun un Dumnezeu Care dă o astfel de poruncă?”

Ce le vom răspunde? Le vom răspunde că o astfel de poruncă este cea mai mare dovadă a iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a pus această lege ca să ne scoatem ochii unii altora, ci ca să ne ferim de a face aşa ceva altora, de frică să nu păţim şi noi la fel. Precum pe niniviteni Dumnezeu i-a ameninţat cu pieirea, nu ca să-i piardă – că dacă ar fi voit să-i piardă, ar fi trebuit să tacă -, ci ca prin frică să-i facă mai buni şi să înceteze mânia⁸³, tot astfel a pus şi această pedeapsă pentru cei care sar iute să scoată ochii altora, pentru ca, dacă nu vor de bună voie să se lase de o astfel de cruzime, frica să-i împiedice de a vătăma ochii aproapelui. Dacă o astfel de poruncă ar fi semn de cruzime din partea lui Dumnezeu, apoi tot semn de cruzime ar fi şi porunca de a opri uciderea, ca şi porunca de a împiedica desfrânarea. Dar un astfel de raţionament nu pot face decât proştii şi nebunii. În ce mă priveşte, atât de departe e de mine gândul de a susţine că această poruncă este un semn de cruzime din partea lui Dumnezeu, încât afirm că a susţine, pe temeiul acestei porunci, contrariul, înseamnă a păcătui împotriva raţiunii omeneşti. Tu spui că Dumnezeu este crud pentru că a poruncit să scoţi ochi pentru ochi; dar eu îţi spun că atunci ar fi părut Dumnezeu crud în ochii multora, dacă n-ar fi dat această poruncă. Să ne închipuim că s-au desfiinţat toate poruncile legii vechi şi că nimeni nu se mai teme de nici o poruncă dată de lege şi că le este îngăduit tuturor celor răi să facă ce vor, în toată libertatea: şi desfrânaţilor şi ucigaşilor şi hoţilor şi călcătorilor de jurământ şi ucigaşilor de părinţi. Oare n-ar ajunge totul cu susul în jos, nu s-ar umplea, oare, de mii de ticăloşii şi crime oraşele şi pieţele şi casele şi marea şi pământul şi toată lumea? Este clar oricui. Că dacă atunci când sunt legi, când e frică şi ameninţare, abia de pot fi înfrânate gândurile rele, ar mai putea, oare, ceva impiedica săvârşirea răului dacă ar fi desfiinţată toată siguranţa ce o avem de pe urma legilor? Cîtă vătămare nu s-ar năpusti peste viaţa omenească! Nu este cruzime numai să laşi pe cei răi să facă ce vor, ci şi o altă faptă, nu mai mică decât aceasta, anume de a trece cu vederea pe cel lipsit de apărare, pe cel care n-a făcut nimănui nici un rău, dar căruia i se face rău pe nedrept şi în zadar. Spune-mi, n-ar fi, oare, cea mai mare cruzime dacă cineva ar strânge pe toţi oamenii răi de pretutindeni, i-ar înarma cu săbii şi le-ar porunci să străbată tot oraşul, ca să înjunghie pe toţi pe care-i întâlnesc? Ce zici? Şi iarăşi, n-ar fi, oare, cea mai mare dragoste de oameni, dacă un altul ar pune în lanţuri pe cei înarmaţi de celălalt, i-ar arunca în temniţă fără pic de milă şi ar smulge din mâinile nelegiuiţilor acelora pe cei ce aveau să fie omorâţi? Aplică acum aceste două pilde legii vechi. Legea, care porunceşte să se scoată ochi pentru ochi, leagă, cu frica, sufletele celor răi, ca şi cum le-ar lega cu un lanţ şi se aseamănă cu cel ce a aruncat în temniţă pe cei înarmaţi cu săbii; dacă, însă, n-ar pedepsi pe cei răi, prin îngăduinţa sa, ar fi ca şi cum i-ar înarma şi s-ar asemăna cu acela care a dat celor răi săbii şi i-a lăsat să pornească împotriva oraşului.

VII

Vezi, deci, că poruncile Vechiului Testament, departe de a fi pline de cruzime, sunt, dimpotrivă, pline, de dragoste de oameni? Iar dacă numeşti pe Legiuitorul Vechiului Testament nesuferit şi împovărător, te rog să-mi spui ce este mai împovărător şi mai greu: să nu ucizi sau să nu te mânii? Care legiuitor e aspru: cel care pedepseşte uciderea sau cel care pedepseşte şi mânia, cel care pedepseşte pe desfrânat, după ce a săvârşit fapta, sau cel care porunceşte să fie pedepsită – şi cu pedeapsă veşnică – chiar numai pofta? Vedeţi că argumentul ereticilor s-a întors împotriva lor, că am ajuns la concluzia că este paşnic şi blând Dumnezeul Vechiului Testament, despre Care ei spun că e crud; şi, dimpotrivă, Dumnezeul Noului Testament, despre Care mărturisesc că este bun, este, după nebunia lor, împovărător şi crud?

Noi, însă, spunem că unul şi acelaşi este Legiuitorul celor două Testamente, că le-a întocmit pe amândouă pentru folosul oamenilor şi că deosebirea dintre ele se datoreşte deosebirii vremurilor în care au fost date. Deci nici poruncile Vechiului Testament nu sunt pline de cruzime şi nici cele ale Noului Testament nu sunt de nesuferit şi împovărătoare, ci şi unele şi altele izvorăsc din una şi aceeaşi purtare de grijă a lui Dumnezeu. Că Dumnezeul nostru a dat Vechiul Testament, ascultă ce zice profetul – dar, mai bine spus, pentru ce să nu spunem: Dumnezeul nostru şi Dumnezeul Vechiului Testament? -: “Voi face cu voi Testament, nu ca Testamentul pe care l-am făcut cu părinţii voştri”⁸⁴. Iar dacă ereticii manihei⁸⁵ nu primesc această mărturie, să asculte pe Pavel, care spune acelaşi lucru: ”Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi altul din cea slobodă, iar acestea sunt cele două Testamente”⁸⁶. După cum acolo deosebite sunt femeile, dar bărbatul este unul, tot astfel şi aici, două sunt Testamentele, dar Legiuitorul este unul. Şi ca să vezi că poruncile celor două Testamente îşi au izvorul în aceeaşi blândeţe a lui Dumnezeu, în Vechiul Testament spune: “Ochi pentru ochi”⁸⁷, iar în Noul Testament: ”Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt”⁸⁸. Deci după cum în Vechiul Testament Dumnezeu cuminţeşte pe cel ce face rău cu frica de pedeapsă, tot aşa şi în Noul Testament.

– Dar, mi s-ar putea spune, cum îl cuminţeşte pe cel ce face răul, când îi porunceşte celuilalt să-i dea şi celălalt obraz spre pălmuire?

– Şi ce are a face? Hristos n-a dat porunca aceasta pentru a pune capăt fricii, ci porunceşte să-i dea şi celălalt obraz, pentru a-l sătura pe acela; nici n-a spus: “Acela să rămână nepedepsit”, ci: “Tu să nu pedepseşti!”, înspăimântând în acelaşi timp şi mai mult pe cel care stăruie să lovească şi mângâind şi pe cel lovit.

Dar toate acestea au fost spuse în treacăt despre toate poruncile. Trebuie să ne întoarcem acum la tema noastră şi să continuăm cele spuse mai înainte.

Hristos a spus:

“Oricine se mânie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii”⁸⁹.

Hristos nu interzice cu totul mânia. Mai întâi, pentru că nu este om care să fie lipsit de patimi; poate să şi le înfrâneze, dar ca să scape cu totul de ele, cu neputinţă. Apoi, pentru că mânia este folositoare, dacă ştim să o folosim la timpul cuvenit. Uită- te numai câte lucruri bune a lucrat mânia lui Pavel, când s-a mâniat pe corinteni! I-a scăpat de mare prăpăd! Tot cu ajutorul mâniei, Pavel a câştigat din nou pentru Hristos pe galateni, care căzuseră de la credinţă, ca şi pe alţii, mai mulţi decât aceştia.

– Dar care este timpul când se cuvine să ne mâniem?

– Când nu ne mâniem pentru a ne răzbuna, ci pentru a ține drepţi pe cei ce cad, pentru a întoarce pe căile cele drepte pe cei păcătoşi.

– Şi care este timpul când nu se cuvine să ne mâniem?

– Când ne mâniem pentru a ne răzbuna. Oprind această mânie, Pavel spunea: ”Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor”⁹⁰. Când ne mâniem din pricina banilor. Şi această mânie a interzis-o Pavel, spunând: ”Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea. Pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba?”⁹¹ Pe cât de prisos este această mânie, pe atât de necesară şi folositoare este cealaltă. Dar mulţi oameni fac tocmai dimpotrivă: se mânie, ajung nişte fiare sălbatice, când li se face strâmbătate, dar sunt nişte molîi, nişte oameni fără vlagă, când văd că altul este nedreptăţit. Dar şi o purtare şi alta sunt potrivnice legilor evanghelice. Prin urmare mânia nu este o călcare de lege; ci calci legea atunci când te mânii la timp nepotrivit. De aceea şi profetul spunea: ”Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi“⁹²

“Şi cel ce va zice fratelui său: «raca», vinovat va fi sinedriului”⁹³.

Prin sinedriu se înţelege aici tribunalul evreilor. A pomenit aici de “sinedriu”, ca să nu pară că vine mereu cu noutăţi şi cu lucruri străine. Cuvîntul raca nu este un cuvânt de mare insultă, ci mai mult de dispreţ şi de lipsă de preţuire din partea celui ce-l rosteşte. După cum noi, când poruncim slugilor sau unora mai mici decât noi, le spunem: “Pleacă tu! Spune tu cutăruia!”, tot astfel şi cei care vorbesc limba siriană folosesc cuvântul “raca” în loc de “tu”. Dar iubitorul de oameni Dumnezeu înlătură chiar cele mai nevinovate cuvinte de ocară şi ne porunceşte să vorbim unii cu alţii cum trebuie, cu cinstea cuvenită, ca prin acestea să stârpească şi, ocările mai mari.

”Iar cel care va zice: “Nebunule”, vinovat va fi gheenei focului”⁹⁴.

Multora li s-a părut porunca aceasta aspră şi împovărătoare, dacă e vorba să fim pedepsiţi atât de cumplit pentru acest simplu cuvânt; alţii susţin că este o exagerare. Eu, însă, mă tem ca nu cumva să ne înşelăm aici pe pământ cu cuvintele şi să suferim dincolo, cu faptele, cea mai cumplită pedeapsă.

VIII

Spune-mi, pentru ce ţi se pare împovărătoare porunca? Nu ştii, oare, că cele mai multe pedepse şi cele mai multe păcate îşi au începutul în cuvinte? Prin cuvinte iau naştere hulele, lepădarea de Dumnezeu, înjurăturile, ocările, jurămintele false, mărturiile mincinoase şi uciderile. Nu te uita, dar, la cuvânt, că este un simplu cuvânt, ci dacă nu cuprinde în el mare primejdie! Asta cerceteaz-o! Nu ştii, oare, că atunci când eşti în vrajbă cu cineva, când fierbi de mânie, când ţii sufletul aprins, cel mai neînsemnat cuvânt ţi se pare mare, iar o înjurătură cât de mică ajunge de nesuferit? De multe ori nişte lucruri mici au dat naştere la crime şi au distrus oraşe întregi. La fel atunci când ţi-i drag cineva, chiar cuvintele lui grele ţi se par uşoare; după cum când duşmăneşti pe cineva nu poţi suferi nici cele mai mici cuvinte; chiar cuvintele spuse la întâmplare le socoteşti spuse cu gând rău. Ca la foc; dacă scânteia e mică, de s-ar afla alături nenumărate lemne, scânteia nu le cuprinde cu uşurinţă; dar dacă flacăra se întăreşte şi se înalţă, cuprinde nu numai lemnele, ci, cu uşurinţă, şi pietrele şi orice întâlneşte în cale; şi focul se aprinde mai mult tocmai cu materialele cu care de obicei se stinge; că spun unii că nu numai lemnele şi câlţii şi celelalte materii care se aprind uşor, dar chiar şi apa vărsată pe foc măreşte mai mult puterea focului. Tot aşa şi mânia; orice cuvânt rostit este îndată hrană pentru această flacără rea.

Ca să înăbuşe mai dinainte toate acestea, Hristos a supus judecăţii pe cel care se mânie în zadar – pentru asta a şi spus: “Cel care se mânie vinovat va fi judecăţii” – şi a supus sinedriului pe cel care spune fratelui său: “raca”. Acestea însă nu sunt pedepse mari, că sunt pedepse pământeşti; dar pe cel care spune fratelui său: “nebunule”, îl pedepseşte cu gheena focului. Acum, pentru prima dată, Hristos pomeneşte de gheenă. Mai înainte, vorbise mult de împărăţia cerurilor; dar abia acum vorbeşte de gheenă, arătând cu asta că împărăţia cerurilor se datoreşte iubirii Sale de oameni şi voinţei Sale, pe când iadul se datoreşte vieţii noastre păcătoase. Uită-te că Hristos măreşte treptat pedepsele, ca şi cum s-ar apăra, arătând că nu vrea să ne pedepsească aşa, dar noi îl silim la nişte hotărâri ca acestea. Ascultă! Hristos îţi grăieşte aşa: “Ţi-am spus să nu te mânii în deşert, că vei fi vinovat judecăţii! Ai dispreţuit această poruncă! Iată la ce a dat naştere mânia ta! Îndată te- a făcut să insulţi şi ai spus fratelui tău: “raca“! Pentru insultă ţi-am dat o altă pedeapsă: judecata sinedriului! Dacă vei nesocoti şi această poruncă şi vei trece la celălalt păcat mai greu, spunând: “nebunule” fratelui tău, atunci nu te voi mai pedepsi cu aceste pedepse de aici, ci cu osândă gheenei veşnice, ca să nu sari la crimă!”

Da, nu este nimic, nu este nimic mai greu de suferit ca insulta; ea, mai cu seamă, poate sfâşia sufletul omului. Iar când cuvintele insultei sunt mai insultătoare, atunci flacăra mâniei este de două ori mai mare. Să nu socoteşti că spui o vorbă întâmplătoare când numeşti “nebun”pe fratele tău! Răpind fratelui tău ceea ce ne deosebeşte de animale, ceea ce mai ales ne arată că suntem oameni – mintea şi judecata -, îl lipseşti de orice nobleţe. Să nu ne uităm numai la cuvinte, ci şi la faptele şi patimile la care ele dau naştere! Să ne gîndim ce rană mare face cuvântul şi la ce rău duce! Din pricina aceasta Pavel n-a scos din împărăţia cerurilor numai pe desfrânaţi, pe destrăbălaţi, ci şi pe cei ce insultă. Şi pe bună dreptate! Cel care insultă pângăreşte virtutea dragostei, aduce aproapelui mii de nenorociri, face ca duşmăniile să dăinuiască veşnic, desparte mădularele lui Hristos, alungă în fiecare zi pacea atât de dorită de Dumnezeu, dând, cu insultele, loc larg diavolului în lume şi făcându-l mai puternic. De aceea şi Hristos a dat această lege, ca să taie cu totul vinele puterii diavolului. Că pentru Hristos dragostea valorează totul. Ea este mama tuturor bunătăţilor, semnul de recunoaştere al ucenicilor Lui⁹⁵, ţine strîns legate pe toate cele ale noastre, este trebuincioasă tuturor. Pe bună dreptate, deci, Hristos taie cu multă tărie rădăcinile şi izvoarele urii că ele vatămă dragostea. Nu socoti, deci, o exagerare cuvintele lui Hristos, ci gândeşte-te la faptele mari săvârşite prin îndeplinirea acestor porunci şi minunează-te de blândeţea acestor legi! Nimic nu-I este atât de drag lui Hristos ca unirea şi legătura în dragoste a unora cu alţii. De aceea şi El însuşi şi prin ucenicii Lui – şi prin cei din Noul Testament şi prin cei din Vechiul Testament – vorbeşte foarte mult de porunca dragostei, răzbunând şi pedepsind aspru pe cei ce o dispreţuiesc. Desfiinţează dragostea şi ai adus şi înrădăcinat în lume păcatul. De aceea şi spunea Hristos: “Când se va înmulţi fărădelegea, se va răci dragostea multora”⁹⁶. Aşa a ajuns Cain ucigaş de frate, aşa Isav, aşa fraţii lui Iosif! Aşa au năvălit pe lume o mulţime de nenorociri! Pentru că s-a răcit dragostea! De aceea şi Hristos taie din rădăcină, cu foarte multă grijă, tot ce o vatămă.

IX

Şi Hristos nu Se mărgineşte numai la cele spuse, ci adaugă şi alte porunci, mai multe decât cele de mai înainte, prin care arată cât de scumpă Îi este dragostea.

După ce a ameninţat cu judecata, cu sinedriul şi cu gheena, a adăugat alte porunci, asemănătoare celor de mai înainte, grăind aşa:

“Dacă îţi aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău înaintea altarului şi du-te de te împacă cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul tău”⁹⁷.

Ce bunătate! Ce iubire de oameni covârşitoare! Pentru dragostea noastră de aproapele Dumnezeu renunţă la cinstea şi slujirea ce trebuie să I-o aducem. Lucrul acesta arată că nici pedepsele cu care ne-a ameninţat mai înainte nu le-a dat mânat de ură şi nici din dorinţa de a pedepsi cu orice preţ, ci dintr-o mare iubire de oameni.

Ce cuvinte ar putea fi mai blânde decât acestea? “Să fie întreruptă închinăciunea ce Mi-o aduci, ne spune Hristos, ca să rămână dragostea ta! Pentru că şi împăcarea cu fratele tău este tot o jertfă!”. De aceea n-a spus: “După ce îmi vei aduce darul” sau: “Înainte de a-l aduce”, ci îl trimite să se împace cu fratele său după ce darul este dus la altar şi jertfa începuse. Îi porunceşte, deci, să alerge, chiar în mijlocul slujbei; nici după ce s-a sfârşit slujba, nici înainte de a începe.

– Pentru ce ne porunceşte să facem aşa? Care e pricina?

– După părerea mea, prin o astfel de poruncă, Domnul vrea să ne arate şi să ne dovedească două lucruri. Unul, de care am vorbit mai sus, pentru a ne arăta că preţuieşte mult dragostea, că o socoteşte a fi cea mai mare jertfă şi că fără dragoste nu este primită nici slujba şi nici închinăciunea adusă lui Dumnezeu; al doilea, pentru a ne constrânge să ne împăcăm cu fratele nostru. Cel care a primit porunca de a nu aduce închinăciune lui Dumnezeu înainte de a se împăca cu cel certat, se va grăbi să alerge la cel supărat, ca să pună capăt vrajbei, dacă nu din dragostea de aproapele, cel puţin să nu-i rămână jertfa nesăvârşită. Domnul a folosit aceste cuvinte tari, tocmai pentru a înfricoşa şi a deştepta. După ce a spus: ”Lasă darul tău”, nu s-a oprit la atâta, ci a adăugat: “înaintea altarului” iarăşi ca să înfricoşeze şi cu locul – “şi pleacă”. Şi n-a spus numai: “pleacă”, ci a adăugat: ”Mai întâi şi apoi venind adu darul tău“. Prin toate aceste cuvinte a arătat că această sfântă masă a altarului nu primeşte pe cei care trăiesc în duşmănie unii cu alţii.

Să audă aceste cuvinte cei iniţiaţi⁹⁸, toţi câţi se apropie de sfânta masă cu duşmănie în suflet! Să le audă şi cei neiniţiaţi⁹⁹, că şi către ei sunt adresate cuvintele acestea! Aduc şi ei jertfă şi dar, adică rugăciune şi milostenie. Şi rugăciunea e jertfă. Ascultă ce spune profetul: ”Jertfa de laudă Mă va slăvi”¹⁰⁰; şi iarăşi: ”Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă!”¹⁰¹; şi: ”Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară”¹⁰². Deci dacă-ţi faci rugăciunea fără să fii împăcat cu fratele tău, e mai bine să laşi rugăciunea, să te duci să te împaci cu fratele tău şi apoi să te rogi.

Toate s-au făcut pentru a fi pace între oameni. Pentru asta chiar Dumnezeu S-a făcut om, a făcut toate acele lucruri mari, ca să ne aducă pace. Prin porunca aceasta Hristos trimite pe cel ce a făcut răul la cel căruia i-a făcut rău; în Rugăciunea Domnească trimite pentru împăcare pe cel năpăstuit la făptaş. In Rugăciunea Domnească spune: “Iertaţi oamenilor greşalele lor”¹⁰³; aici zice: ”Dacă are ceva împotriva ta, du-te la el”. Dar, mai bine spus, mi se pare că şi aici trimite Domnul tot pe cel năpăstuit la făptaş, că n-a spus: “Împacă pe fratele tău”, ci: “împacă-te!”; spusa pare a fi pentru cel ce a săvârşit răul, dar toate cuvintele sunt zise pentru cel năpăstuit. “Dacă te împaci cu el, îi spune Hristos, prin dragostea arătată aceluia Mă vei avea şi pe Mine milostiv şi vei putea aduce jertfa cu multă îndrăznire. Dacă mai urăşti încă, gândeşte-te că şi Eu renunţ cu plăcere la cele ce Mi se cuvin, numai ca voi să fiţi prieteni. Să-ţi fie aceasta mângâiere mâniei tale!”. Hristos n-a spus “Când ţi-a făcut un mare rău, atunci împacă-te”, ci: “Dacă are ceva cât de mic împotriva ta”. Şi n-a adăugat: “Dacă pe drept sau pe nedrept”, ci a spus numai atât: “Dacă are ceva împotriva ta”. Chiar dacă te-ar urî pe bună dreptate, nici aşa nu trebuie să întinzi mai departe ura. Că şi Hristos avea toată dreptatea să fie supărat pe noi, şi totuşi S-a dat pe Sine însuşi spre junghiere, fără să ţină seamă de acele greşeli ale noastre.

X

De aceea şi Pavel, în alt chip, ne sileşte să ne împăcăm, spunându-ne: ”Soarele să nu apună peste mânia voastră”¹⁰⁴. După cum a luat ca pricină a împăcării jertfa, tot aşa şi Pavel, în acelaşi scop, a luat ziua. Se temea ca nu cumva noaptea, cel mânios rămânând singur, să nu i se mărească şi mai mult mânia. Ziua întâlneşte o mulţime de oameni, aceştia îi pot risipi mânia şi-i pot abate gândurile; dar noaptea, când omul este singur şi stă şi se socoteşte în el însuşi, valurile mâniei cresc şi furia ajunge mai mare. De aceea, dar, Pavel o ia înainte; vrea să-l predea nopţii împăcat, pentru ca diavolul să nu mai aibă vreun prilej, datorită singurătăţii, să aprindă cuptorul mâniei şi s-o facă mai cumplită. Tot aşa şi Hristos nu îngăduie nici cea mai mică amânare, pentru ca nu cumva, odată jertfa împlinită, cel cu mânia în suflet să se trândăvească, să amâne împăcarea de pe o zi pe alta. Hristos ştie că duşmănia trebuie scoasă iute din suflet; şi, ca un doctor iscusit, nu dă numai doctorii ce ne pot feri de boli, ci şi doctorii care tămăduiesc bolile. Porunca de a nu spune nimănui: “nebunule” este o poruncă ce ne apără împotriva urii; iar porunca de a ne impăca cu duşmanii noştri este o poruncă ce distruge toate păcatele zămislite de duşmănie. Uită-te ce pedepse aspre îi aşteaptă pe cei ce calcă aceste porunci! Pe unul îl ameninţă cu gheena; iar celuilalt nu-i primeşte darul înainte de împăcare. Domnul îşi arată cu asta mânia Sa; dar prin pedepsele acestea, stârpeşte şi rădăcina şi fructul. Mai întâi spune: “Nu te mânia!”; apoi: “Nu insulta!”. Amândouă aceste păcate se ajută unul pe altul să crească; duşmănia dă mână de ajutor insultei, iar insulta, duşmăniei. De aceea Hristos cu o poruncă stârpeşte rădăcina, iar cu alta vindecă fructul; cu cea dintâi împiedică răul înainte de a lua început; iar dacă odrăsleşte şi face acel fruct foarte rău – duşmănia -, cu porunca cealaltă îl arde desăvârşit. De aceea după ce a vorbit de “judecată”, de “sinedriu”, de “gheenă” şi de “jertfa ce trebuie să I se aducă”, adaugă iarăşi alte porunci, grăind aşa:

“Împacă-te cu pârâşul tău degrab, până eşti pe cale cu el”¹⁰⁵.

Ca să nu spui: “Ce? Să mă împac cu duşmanul meu când m-a nedreptăţit, când mi-a răpit averea, când m-a târât în judecată?”, deci ca să nu spui aşa, Domnul a înlăturat şi această obiecţie şi acest pretext, poruncindu-ţi ca nici în acest caz să nu porţi duşmănie vrăjmaşului tău. Apoi, pentru că e grea porunca, Domnul te sfătuieşte ca totuşi să te împaci cu duşmanul tău pentru foloasele materiale ce le vei avea de pe urma unei astfel de împăcări; face asta, pentru că ştie că pe oamenii îndrăgostiţi de cele materiale îi atrag de obicei spre virtute mai mult foloasele materiale decât bunătăţile cele viitoare.

“Ce spui? îţi răspunde Domnul. Pârâşul tău e mai puternic şi te nedreptăţeşte? Fie! Dar dacă nu te împaci cu el, îţi va face şi mai mare rău; te va sili să ajungi în faţa judecăţii. Împăcîndu-te cu el, pierzi averile, dar ai trupul liber! Dar dacă ajungi sub sentinţa judecătorului, vei fi pus în lanţuri, vei primi pedeapsă cumplită. De eviţi lupta de la tribunal, culegi două foloase: unul, că nu mai suferi ruşinea închisorii şi a condamnării; altul, că fapta se datoreşte ţie, şi nu violenţei celuilalt. Dacă nu vrei să asculţi de porunca Mea, apoi află că nu faci duşmanului tău atâta rău cât ţie!”.

Uită-te cum îl sileşte Hristos şi acum! După ce a spus: “Împacă-te cu pârâşul tău!”, a adăugat: “degrab”. Şi nu s-a mulţumit cu atâta, ci îi cere să facă chiar ceva mai mult, spunându-i: “până eşti cu el pe cale”. Prin aceste cuvinte îl împinge şi-l sileşte stăruitor să se împace cu duşmanul său. Într-adevăr nimic nu tulbură atât de mult viaţa noastră cât amânarea şi zăbovirea săvârşirii faptelor bune. Adeseori amânarea a făcut să pierdem totul. Aşa precum Pavel a spus: ”Mai înainte de a apune soarele, pune capăt duşmăniei!”, iar Hristos în cele de mai înainte spusese: “Împacă-te, înainte de a-ţi aduce jertfa!”, tot aşa şi aici: ”Degrab, până eşti cu el pe cale”, înainte de a ajunge la uşa tribunalului, înainte de a te înfăţişa scaunului de judecată şi de a fi sub stăpânirea judecătorului. Că înainte de a intra pe uşa tribunalului tu eşti stăpânul; dar dacă îi păşeşti pragul, oricât te-ai strădui, nu vei putea să-ţi aranjezi treburile după voinţa ta, că eşti sub mâna altuia.

Ce înseamnă “a se împăca“? Înseamnă sau: Primeşte mai bine să ţi se facă nedreptate, sau: Aşa judecă pricina ta, ca şi cum ar judeca-o celălalt, ca nu cumva, din pricina egoismului tău, să strici dreptatea; şi, dimpotrivă, când judeci pricina altuia, judecă-o ca şi cum ar fi vorba de pricina ta şi aşa pronunţă sentinţa. Dacă e greu, nu trebuie să te minunezi; că pentru asta a dat Hristos mai înainte toate acele fericiri, ca, prin şlefuirea şi pregătirea mai dinainte a sufletului ascultătorului, să-l facă mai destoinic pentru primirea întregii Sale legiuiri.

XI

Unii comentatori spun că prin cuvântul “pârâş” Domnul a vrut să arate pe diavol şi că a poruncit să nu avem nimic cu el, adică să ne împăcăm cu el, pentru că după plecarea noastră de aici nu mai este cu putinţă o împăcare, deoarece ne aşteaptă osândă de neînlăturat. După părerea mea aici este vorba de judecătorii de pe pământ, de drumul până la judecătorie, de închisoarea aceasta pământească. Mai înainte Hristos îndemnase la îndeplinirea poruncilor Sale cu bunătăţi mai mari, cu bunătăţile cele viitoare; acum înfricoşează cu lucruri din lumea aceasta. La fel face şi Pavel; îndeamnă pe ascultător când cu bunătăţile cele viitoare, când cu lucruri din lumea aceasta. De pildă, pentru a îndepărta de la rău pe oameni, pune înaintea celui rău pe dregător înarmat, grăind aşa: “Iar dacă faci rău, teme-te, că nu în zadar poartă sabie, pentru că este slujitor al lui Dumnezeu”¹⁰⁶. Şi iarăşi, poruncindu-i să i se supună dregătorului, nu-i aminteşte numai de frica de Dumnezeu, ci şi de ameninţarea şi purtarea de grijă a dregătorului: “De aceea trebuie să vă supuneţi nu numai pentru mânie, ci şi pentru cugetul vostru”¹⁰⁷. Că, după cum am spus mai sus, pe oamenii cu mai puţină judecată îi îndreaptă de obicei bunurile care se văd şi le stau în faţă. De aceea şi Hristos n-a amintit numai de iad, ci şi de tribunal, de arestare, de închisoare şi de tot chinul de acolo, stârpind, prin toate acestea, rădăcinile uciderii. Cum va ajunge un om să ucidă, când nu insultă, nu se judecă şi nu- şi prelungeşte duşmănia? Prin urmare se vede şi de aici că în folosul aproapelui stă folosul nostru. Cel care se împacă cu pârâşul său îşi va folosi cu mult mai mult lui; că scapă de tribunale, de închisori şi de chinuirea de acolo.

Să dăm, dar, ascultare poruncilor Domnului, să nu ne împotrivim lor şi nici să le discutăm! Că poruncile acestea, prin ele însele, ne pricinuiesc mai cu seamă plăcere şi folos, chiar înainte de primirea răsplăţilor. Dacă multora li se par împovărătoare şi cu anevoie de îndeplinit, tu gândeşte-te că le faci de dragul lui Hristos; şi atunci întristarea se va preface în bucurie. Dacă gândim totdeauna aşa, nu vom mai simţi povara poruncilor, ci vom culege pretutindeni numai bucurii; osteneala n-are să ni se mai pară osteneală, ci, cu cât ne ostenim mai mult, cu atât osteneala ajunge mai plăcută şi mai dulce.

Deci când plăcuta obişnuinţă cu păcatele şi dragostea de bani te asaltează, atac-o şi tu cu gândul acela care spune că vom primi mare răsplată de vom călca în picioare plăcerea cea trecătoare şi spune sufletului tău: “Te întristezi cumplit că te lipsesc de plăcere? Nu te întrista! Bucură-te, că îţi pricinuieşte cerul! N-o faci pentru om, ci pentru Dumnezeu. Rabdă puţin şi vei vedea cât de mare e răsplata! Rabdă în viaţa aceasta pământească şi vei primi nespusă îndrăznire!”.

De vom grăi unele ca acestea sufletului nostru şi nu ne vom gândi numai la oboselile virtuţii, ci vom socoti şi cununile ei, ne vom depărta repede de orice păcat. Dacă diavolul ne arată ca trecător ceea ce este plăcut şi ca veşnic ceea ce este dureros, şi astfel are putere asupra noastră şi ne stăpâneşte, să facem şi noi contrariul: să arătăm ca trecător ceea ce este dureros şi ca nemuritor ceea ce este bun şi folositor; şi atunci ce motiv am mai avea de a nu săvârşi virtutea, după atâta mângâiere? În locul tuturora ne este de ajuns temeiul ostenelilor noastre, acela anume că avem lămurit încredinţarea că suferim toate acestea pentru Dumnezeu. Dacă un om care are datornic pe împărat se socoteşte ferit de primejdii pentru toată viaţa sa, gândeşte-te cât de ferit de primejdii va fi omul care-şi face, cu faptele lui mici şi mari, datornic pe iubitorul de oameni şi viul Dumnezeu? Nu-mi vorbi de oboseli şi de sudori, pentru că Dumnezeu ne uşurează săvârşirea virtuţii nu numai prin nădejdea bunătăţilor ce vor să fie, ci şi în alt chip, ajutându-ne şi sprijinindu-ne totdeauna. De-ai vrea să-ţi dai cât de mică osteneală, toate celelalte vin de la sine. Dumnezeu vrea ca tu să te osteneşti puţin, pentru ca întreaga biruinţă să fie a ta. După cum un împărat vrea ca fiul său să fie şi să se arate pe câmpul de bătaie, pentru a pune pe seama lui victoria, tot aşa face şi Dumnezeu în lupta noastră cu diavolul. Numai un singur lucru îţi cere Dumnezeu: să urăşti pe diavol din toată inima. De faci asta, duce Dumnezeu până la capăt lupta! De te-ar arde mânia sau dragostea de bani sau orice altă patimă tiranică, Dumnezeu le potoleşte iute dacă te vede că te înarmezi şi te pregăteşti de luptă. Pe toate le face uşoare şi te înalţă deasupra flăcării, ca odinioară pe tinerii din cuptorul Babilonului¹⁰⁸. Că şi aceia n-au adus nimic mai mult decât gândul şi voinţa.

Aşadar, ca să stingem şi noi aici pe pământ focul oricărei plăceri păcătoase şi ca să scăpăm şi dincolo de iad, acestea să le socotim, de acestea să ne îngrijim şi pe acestea să le facem în fiecare zi, atrăgând asupra noastră, prin gânduri bune şi prin dese rugăciuni, bunăvoinţa lui Dumnezeu. Aşa, cele ce par acum grele vor fi uşoare, lesnicioase şi plăcute. Că atâta vreme cât patimile ne stăpânesc, socotim virtutea istovitoare, grea, cu urcuş anevoios, iar viciul, plăcut şi foarte dulce; dar dacă ne desprindem puţin de patimi, vedem că viciul este respingător şi urât, iar virtutea uşoară, lesnicioasă şi de dorit. Şi aceasta o poţi afla de la cei care au dus o viaţă virtuoasă. Ascultă că Pavel spune că patimile ne sunt o ruşine chiar după ce ne-am depărtat de ele, spunând: “Ce roadă aţi avut atunci de pe urma acelora de care acum vă ruşinaţi?”¹⁰⁹. Dimpotrivă, despre virtute spune că este uşoară după ostenelile de la început; numeşte necazul uşor şi trecător¹¹⁰, se bucură de suferinţe¹¹¹, se veseleşte în necazuri¹¹² şi se laudă cu semnele lui Hristos¹¹³. Ca să ajungem şi noi în această stare sufletească, să ne punem în rânduială în fiecare zi, uitând pe cele din urma noastră şi năzuind spre cele ce ne stau înainte. Să urmărim răsplata chemării celei de sus, pe care facă Dumnezeu să o dobândim cu toţii, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

1. Matei 5, 17.
2. Matei 5, 21. 22.
3. Ioan 5, 17.
4. Matei 12, 11.
5. Ioan 7, 23.
6. Ioan 11, 41.
7. Ioan 11, 42.
8. Matei 14, 19.
9. Ioan 8, 58.
10. Ioan 1, 1.
11. Ioan 1, 3.
12. Ioan 1, 10.
13. Ioan 9, 1-38.
14. Matei 19, 4.
15. Luca 5, 4-6.
16. Ioan 2, 1-11.
17. Matei 14, 15-21.
18. Matei 8, 24-27.
19. Matei 27, 45.
20. Matei 12, 1-13.
21. Matei 5, 17.
22. Matei 1, 22.
23. Matei 21, 15.
24. Matei 21, 4.
25. Matei 3, 15.
26. Ioan 8, 46.
27. Ioan 14, 30.
28. Isaia 53, 9.
29. Rom. 10, 4.
30. Rom. 8, 3-4.
31. Rom. 3, 31.
32. Matei 5, 3.
33. Matei 5, 22.
34. Matei 5, 8.
35. Matei 5, 28.
36. Matei 6, 19.
37. Matei 5, 7.
38. Matei 5, 4.
39. Matei 5, 11.
40. Matei 7, 14.
41. Matei 5, 6.
42. Matei 7, 12.
43. Matei 5, 9.
44. Matei 5, 24.
45. Matei 5, 25.
46. Matei 5, 5.
47. Matei 5, 22.
48. Matei 5, 8.
49. Matei 5, 28.
50. Matei 5, 9.
51. Matei 5, 25.
52. Matei 5, 4.
53. Matei 5, 10-12.
54. Matei 7, 13.
55. Matei 6, 24.
56. Matei 5, 7.
57. Matei 5, 6.
58. Matei 5, 40.
59. Matei 5, 39.
60. Matei 5, 17.
61. Matei 5, 18.
62. Matei 5, 19.
63. Matei 5, 20.
64. Pentru că textul de la: “Când auzi cuvintele…. atunci în iad” poate da naştere la felurite interpretări, pun înaintea cititorului textul original: <text in grecește>
65. Matei 5, 19.
66. Rom. 2, 21.
67. Luca 4, 23.
68. Matei 5, 20.
69. Iov 1, 1.
70. Tim. 1, 9.
71. Matei 8, 11.
72. Luca 16, 23.
73. I Cor. 13, 10.
74. Rom. 8, 1-2.
75. Matei 5, 21.
76. Matei 5, 22.
77. Isaia 1, 7.
78. Ioan 17, 10.
79. Matei 5, 45.
80. Ioan 1, 11.
81. Ioan 1, 10.
82. leş. 21, 24.
83. lona 1, 2; 3, 5.
84. Ier. 31, 31-32.
85. Maniheii, adepţii lui Mani. Mani n-a fost un eretic creştin, cum este socotit uneori, ci un întemeietor de religii. Mani considera pe toate celelalte religii premergătoare religiei sale şi strict naţionale. Pentru aceasta tendinţa religiei sale este universalistă; s-a întins în apus până în Africa de Nord, iar în răsărit până în China şi s-a continuat în ereziile neomaniheice de mai târziu ale pavlicienilor în răsărit şi ale catarilor în apus. Mani s-a născut pe la 215-216 în Mesopota- mia. La vîrsta de 24 de ani îşi începe predica. Călătoreşte mai întâi în India, unde întemeiază o comunitate; în 241 se întoarce în patria sa şi, favorizat de regele Sapur I, îşi continuă predica mai bine de 30 de ani, până când urgia magilor şi mânia noului rege, Banram I, îl duseră la moartea pe cruce (276). Ideea care stă la baza meniheismului este dualismul. Sunt două principii opuse, con- cepute sub forma celor două împărăţii: împărăţia luminii, a binelui, în fruntea căreia stă Dumne- zeu, şi împărăţia întunericului, a răului, în fruntea căreia stă satana; fiecare împărăţie are câte o serie de eoni. Pe baza acestui dualism este construită întreaga cosmologie, antropologie, soterio- logie şi eshatologie maniheică.
86. Gal. 4, 22. 24.
87. Ies. 2 1, 24.
88. Matei 5, 39.
89. Matei 5, 22.
90. Rom. 12, 19.
91. Cor. 6, 7.
92. Ps. 4, 4.
93. Matei 5, 22.
94. Matei 5, 22.
95. Ioan 13, 35.
96. Matei 24, 12.
97. Matei 5, 23-24.
98. Cei ce au primit Sfîntul Botez.
99. Cei incă nebotezati.
100. Ps. 49, 24.
101. Ps. 49, 15.
102. Ps. 140, 2.
103. Matei 6, 14.
104. Efes. 4, 26.
105. Matei 5, 25.
106. Rom. 13, 4.
107. Rom. 13, 5.
108. Dan. 3, 23.
109. Rom. 6, 21.
110. II Cor. 4, 17.
111. Col. 1, 24.
112. Rom. 5, 3.
113. Gal. 6, 17.

 

Sursa: Părinți și Scriitori Bisericești (PSB23) – Sfântul Ioan Gură de Aur – Scrieri – Partea a Treia (Pag. 195-217), București 1994

Textul de mai sus este preluat de aici. A fost adaptat la noile reguli ortografice de a înlocui pe î din i cu â din a.